Pictat în jurul anului 1500 de Leonardo da Vinci, după unii, tabloul o reprezintă pe Constanza d-Avalos, fie, după o tradiție mai răspândită, pe Mona Lisa del Giocondo.
Cumpărată de regele Ludovic al XIV-lea, pictura a fost păstrată în mica galerie a acestuia, până la Revoluția din 1789, când scoasă din fastuosul palat al monarhilor francezi, a fost pusă la dispoziția publicului, în ,,Salonul pătrat” din pavilionul Daru al Muzeului Luvru.
Ca în orice zi de luni, și în ziua de 21 august 1911, muzeul era închis pentru vizitatorii obișnuiți, fiind rezervat doar artiștilor care veneau pentru reproduceri de lucrări vechi, cu scopul învățării artei picturii. Printre cei sosiți se aflau pictorul Louis Beroud și gravorul Frederic Laguillermie.
Pătrunzând în ,,Salonul pătrat”, cei doi au observat că, pe peretele unde se afla de obicei Gioconda, mai rămăseseră doar cele patru cârlige înfipte, de care se agăța tabloul. Artiștii au reclamat repede lipsa, brigadierului Poupardin, șeful unui grup de pază, numai că acesta nu s-a impacientat. Cunoștea că fotograful Braun obținuse, de la Departamentul de arte frumoase, dreptul de a se instala într-o anexă a muzeului, să facă clișee după cele mai faimoase exponate. Credeau că sosise rândul Giocondei să fie fotografiată.
Era ora 8, dar abia la ora 9 Poupardin a mers la fotograf să-l întrebe câtă vreme mai avea intenția să rețină tabloul. Uimit, Braun răspunde că niciodată tabloul nu fusese în atelierul lui. Abia atunci Poupardin intră în panică și, împreună cu gardienii săi, încep să caute prin toate sălile, culoarele, subsolurile, podurile și acoperișurile imensei clădiri, dar nicăieri nu găsesc tabloul.
Cum Michel Homolle, directorul Luvrului se afla în concediu, lipsa tabloului a fost anunțată adjunctului Benedite, care, în loc să se impacienteze, s-a arătat excesiv de optimist strigând că: ,,Făptașii vor fi prinși până seara, fără să amestecăm poliția în treaba asta!” Iluziile i s-au destrămat repede și peste două ore Benedite apelează la Louis Lepine, prefectul poliției pariziene, care la rândul său ia legătura cu P. Hamard, șeful siguranței naționale. Agenți și inspectori de poliție invadează Luvrul, pentru o percheziție amănunțită, în urma căreia este descoperită doar rama tabloului, aruncată pe treptele unei scări în spirală, care dădea spre o curte interioară.
Seara, după atâtea cercetări, are loc un consiliu, cu participarea șefului Siguranței, prefectului poliției, subsecretarului de stat al Departamentului artelor frumoase, dar și a vestitului Alphonse Bertillon, inventatorul sistemului pentru descoperirea amprentelor digitale și utilizarea lor în cercetările penale. Cazul nu a putut fi elucidat.
A doua zi, toate ziarele pariziene, cu titlurile enorme ale primelor pagini, anunțau neverosimila veste și emiteau tot felul de ipoteze ale furtului, printre care și cel că Gioconda a fost furată de Germania ca să umilească Franța, alții considerau furtul o farsă, timp în care, cu muzeul închis, cercetările au continuat cu multă fervoare.
Un gardian a susținut că, la ora 7 dimineața, tabloul era încă la locul lui, declarația fiind confirmată și de un zidar, care, împreună cu echipa sa, întreprindea obișnuitele reparații din timpul verii. S-a concluzionat că tabloul fusese furat între orele 7 și 8 dimineața.
A urmat o ploaie a denunțurilor adresate comisariatelor și Prefecturii poliției, care mai de care mai fanteziste.
Singurul rezultat concret era al unui anume anchetator Berttilon, care, în timpul examinării ramei tabloului, găsită aruncată, descoperise o amprentă digitală. În zilele care au urmat, nu mai puțin de 257 de persoane au fost verificate, începând cu directorul Luvrului și terminând cu Vicenzo Perugia, un modest geamgiu din Italia, angajat temporar pentru lucrări de reparații. Eforturile s-au dovedit zadarnice, posesorul amprentei nu se găsea printre cei verificați.
Când muzeul a fost deschis publicului pe 29 august, în locul tabloului furat, vizitatorii au descoperit lucrarea Balthazar de Castiglione a lui Rafael, dar marea surpriză era că, în fața fiecărui tablou important, se afla câte un polițist.
În aceeași zi, la redactorul șef al cotidianului ,,Paris Journal”, îmbrăcat sărăcăcios, denotând o situație materială precară, s-a prezentat un anume Gery Pieret, susținând că oricine putea fura tabloul Mona Lisa și misterul furării lui nu va putea fi elucidat niciodată. În fața scepticismului manifestat de ziarist, Gery Pieret a scos dintr-un pachet o mască feniciană și trei statuete antice, furate de el. A urmat o rapidă verificare și, într-adevăr, s-a constatat că, în ultimele trei luni, obiectele fuseseră sustrase de la Luvru.
Poliția n-a întârziat să facă o descindere la domiciliul lui Gery Pieret și surpriza a fost una de proporții: locuia în casa cunoscutului poet Guillaume Apolinaire, precursorul suprarealismului și cubismului. Cu câteva luni în urmă, de milă, poetul îl adăpostise pe hoț, după ce acesta îl implorase să-i dea ajutor. În timpul anchetei, tânărul aventurier Gery Pieret a dispărut, și toată vina s-a abătut asupra poetului, arestat pe loc.
Cuprins de remușcări față de binefăcătorul său, peste câteva zile, Gery Pieret expediază din Marsilia o scrisoare, prin care recunoaște că el a furat tabloul și pentru restituie cere 350.000 franci-aur. Eforturile autorităților de a identifica locul unde se ascundea au fost zadarnice și poetul Apollinaire a fost supus la dure și repetate interogatorii.
Pe atunci tânăr, îmbrăcat ca un simplu muncitor, într-o bluză albastră, pantaloni de doc și sandale din sfoară, obișnuia să vină des, la Apollinaire, nimeni altul decât cel care avea să devină marele pictor spaniol Pablo Picasso. De cum la văzut poliția, l-a catalogat complice, dar, supus câtorva ceasuri interogatoriului, a fost eliberat, din lipsă de probe. Până la urmă, a fost eliberat și Apollinaire.
Gery Pieret, cuprins de alte mustrări ale conștiinței, expediază Prefecturii de poliție o scrisoare prin care aducea la cunoștință că poetul nu știa nimic de hoțiile sale de la muzeu, cu atât mai puțin furtul Giocondei. Din ce în ce mai convinși că nu Pieret furase tabloul, anchetatorii ajung să-l bănuiască pe un Antonin Rives, un ocnaș evadat, care, făcând pe ghidul voluntar, în schimbul câtorva franci, pătrundea des în muzeu. Până la urmă, nici investigațiile legate de persoana acestuia n-au dus la rezultate.
Socotind că Luvrul pierduse pentru totdeauna celebrul tablou, doi ani, oficialitățile franceze nu au mai avut speranțe să-l descopere.
Lucrurile ajunseseră atât de departe că Asociația ,,Prietenii Luvrului” și ziarul ,,Le Matin” făgăduiau răsplată pentru găsirea tabloului intact, respectiv de 25.000 franci și 5.000 franci, ziarul parizian adresându-se, în special, ocultiștilor, ghicitorilor, somnambulilor practicanți de metode supranaturale.
Nu s-a auzit nimic nou, până în noiembrie 1913, când întâmplările au luat o întorsură neprevăzută. La Florența, anticarul Alfredo Geri, aflat în toiul pregătirilor pentru deschiderea unei expoziții de pictură, se adresa deținătorilor de tablouri, cu rugămintea să i le pună temporar la dispoziție, pornit să îmbogățească numărul și calitatea exponatelor. Printre răspunsurile primite, se afla și o scrisoare din Paris, semnată doar Leonardo, surpriza mare fiind că acesta se oferea să trimită, nici mai mult nici mai puțin decât ,,adevărata, unica, autentică Giocondă”.
Expeditorul se destăinuia că luase tabloul din muzeul parizian, cu intenția să-l restituie Italiei, după ce capodopera fusese furată de francezi, tabloul urmând să fie expus permanent la vestita ,,Galleria dei Uffizi”din Florența.
Cum cerea doar o sumă destul de modestă, la început, anticarul și-a zis că are de-a face cu un farsor sau cu un nebun. Până la urmă, s-a hotărât să încerce. I-a scris lui ,,Leonardo” la adresa indicată, cerându-i mai întâi dovezi indubitabile că tabloul era într-adevăr cel furat de la Luvru și, spre uimirea lui, a primit răspuns că îi va aduce personal Gioconda.
La 13 decembrie 1913, Alfredo Geri și Marco Poggi, directorul ,,Galleriei dei Uffizi”, ajung într-o cameră a mansardei hotelului TRIPOLI din Florența, în care-i aștepta liniștit ofertantul, pornit să scoată fără nicio grabă, din fundul dublu al unei valize mizere, ascunsă sub pat, tabloul Giocondei. Cei doi s-au pus pe verificări și când, pe spate, au descoperit ștampila Luvrului, au fost convinși că tabloul era cel autentic. Poggi, însă, cu șiretlic, s-a arătat sceptic, pretinzând că erau necesare ,,autentificări” la muzeu, în biroul lui. A luat pânza, părăsind camera împreună cu Geri, în timp ce, în urma lor, polițiștii dădeau năvală. Identificat, ,,Leonardo” s-a dovedit a fi Vicenzo Perugia, sticlarul care participase la lucrările de reparații ale Luvrului și căruia i se cercetaseră zadarnic amprentele digitale.
În timpul anchetei, Vicenzo Perugia a declarat că nu a furat tabloul cu niciun scop mercantil. Păstrase Gioconda timp de mai bine doi ani, doar s-o privească, atunci când era trist, fiind suficientă o aruncare de privire spre ea, că toată tristețea îi era alungată.
La 15 decembrie 1913, Mona Lisa și-a început drumul de întoarcere spre Paris, iar în 4 ianuarie 1914, își relua locul la Luvru.
Alfredo Geri a fost decorat de guvernul francez, însă recompensa i-a fost refuzată categoric de Asociația ,,Prietenii Luvrului”, invocând că restituirea pânzei fusese tardivă, iar ziarul ,,Le Matin” a pretins că Alfredo Geri nu era nici ocultist, nici ghicitor, nici somnambul, doar unor asemenea oameni fiindu-le făcută promisiunea.
Până în august 1914, când a izbucnit Primul război mondial, Alfredo Geri nu și-a putut revendica drepturile. Abia în primăvara 1918 – când se întrevedea încetarea ostilităților armate, în timpul cărora, pe front, în 1917, poetul, anchetat degeaba, Guillaume Apollinaire, murise – anticarul a promovat acțiune în instanță și, în luna iunie a aceluiași an, justiția s-a pronunțat: tribunalul aprecia că Geri nu avea dreptul la nicio recompensă. Îl condamna, chiar, la plata cheltuielilor de judecată.
Soarta lui Vicenzo Perugia s-a decis mai repede. La 4 iunie 1914, un tribunal din Florența îl condamna la 18 luni închisoare. După ispășirea pedepsei, s-a retras în satul lui natal, unde a trăit până în 1947, povestind, de mii de ori, isprava sa, turiștilor trecători pe acolo, după ce ajunsese să fie cunoscut de multă lume.
Era unul care, în 1911, făcuse ca atenția presei internaționale să se abată de la precipitarea evenimentelor militare și politice, pregătitoare tragicului măcel mondial.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
