Rușii erau la 7 kilometri de aerodromul de la Karpovka. În dimineața zilei de 22 noiembrie 1942, o formațiune de blindate, compusă din 55-60 de tancuri T-34, ajunsese la porțile acestuia.
Tiberiu Vinca era adjutant, deci subofițer, dar unul dintre cei mai buni piloți de vânătoare de pe frontul de Est. Un as. Ardeleanul acesta mărunt din Binținți (satul lui Aurel Vlaicu), avea, deja, 15 victorii aeriene și un curaj vecin cu nebunia. În iadul de la Karpovka a ieșit la raport și i-a spus căpitanului Șerbănescu, comandantul aerodromului: “Domnule căpitan, păi dacă tot trebuie să ne tragem un glonț în cap, de ce nu încercăm să decolăm? Măcar murim ca aviatorii cu motorul în plin!“.
S-a pus problema tereștrilor. Decolarea piloților semăna cu fuga căpitanului de pe vasul care se scufundă. I s-a explicat trupei că este singura posibilitate de a chema ajutoare. Ofițerii erau cu pistoalele scoase cu ordin să tragă la cel mai mic semn de răzmeriță. Nu a protestat nimeni. Atunci a vorbit, din nou, Vinca spunând că el mai ia pe cineva în avion. Așa ceva era, teoretic, imposibil. Se muta centrul de greutate, dezechilibrarea avionului monoloc fiind iminentă. Vinca a dat jos parașuta, a pus pasagerul pe scaunul pilotului și el s-a cocoțat în brațele lui și așa a decolat. Ba a mai făcut și altă trăznaie. A spart cu dalta fuselajul, a scos aparatura radio și busola și a mai băgat încă un om și în coada avionului, ca dopul pe gâtul unei sticle. Și a salvat două vieți. Decolarea a fost dramatică. Numai Dumnezeu a făcut posibil ca avioanele să treacă decalat, unul pe lângă altul, cu motoarele în plin, fără să se ciocnească. Ultima imagine de pe aerodrom au fost tancurile care striveau sub șenile bateriile lui Șerbu și Apostolescu. Apostolescu era în cămașă la -400C, îi fugiseră oamenii de la baterie și el încărca și trăgea singur la cele patru tunuri…
După un zbor orb de peste 300 de kilometri, cele 13 avioane care au mai rămas din Grupul 7 Vânătoare aterizează la Morozovskaia, dincolo de încercuirea rusească. Comandantul german al aerodromului se uita ca iepurele la șarpele boa la aterizarea avioanelor și repeta, ca un robot: „Meine Gott! Așa ceva nu se poate, Messerschmitt-ul nu zboară noaptea!“. Greceanu, Udriski și Panaite au pornit, glonț, spre reședința comandantului Corpului Aerian, generalul Gheorghiu. Era mult peste miezul nopții și l-au trezit din somn, fără nici un menajament. Piloții erau desfigurați și au raportat cu mâna la chipiul năclăit de sânge ce s-a întâmplat la Karpovka și au solicitat ajutor pentru recuperarea trupei. Generalul în izmene s-a bâlbâit penibi,l zicând că ce poate să facă el noaptea. Udriski a decretat: „Dați-l, bă, în pizda mă-sii de căcăcios. Mergem noi!“. Zis și făcut. Toate aparatele care erau apte de zbor pe Morozovskaia, inclusiv un Junker 52 de transport, au decolat spre Karpovka. În Junker au fost salvați 50 de oameni. În spaima morții, supraviețuitorii s-au agățat, efectiv, de avion, i-au rupt ușa și au năvălit înăuntru. Trei soldați s-au agățat de coada avionului. Doi au căzut pe drum. Al treilea a ajuns pe Morozovskaia sub formă de bloc de gheață. A fost desprins, în bucăți, cu ranga. Astfel, au fost salvați peste 200 de oameni.
Grupului 7 Vânătoare i s-a dus buhul până la Reichmareșalul Goering, comandantul aviației germane, care i-a citat prin ordin de zi pe front de armată și a decorat piloții români cu Crucea de Fier, clasa întâi. (sursa: Tudor Greceanu: “Drumul celor puțini”, Editura Vremea, 2016)
Prof. dr. Cornel Carp
