În 1814, marele castelan Hugues Duroy de Chaumareys, emigrant în urma revoluției franceze, se înapoia acasă, cerând să fie reprimit ca ofițer de marină. Este numit căpitan al fregatei ,,Meduza”, care, în fruntea unei escadre, urma să ia în posesie Senegalul african, pentru Franța. Escadra era formată din patru nave, fregatei alăturându-se corveta ,,Ecoul”, bricul ,,Argus” și goeleta ,,Loara”, aceasta din urmă fiind comandată de Giequel-Destouches, un bonapartist pe care Chaumareys l-a tratat de sus chiar de la prima întâlnire.
Același dispreț l-a avut și față de gradații găsiți la bordul fregatei ,,Meduza”, foști mateloți cu galoane dobândite în timpul războaielor napoleoniene, ,,proveniți din popor”, pe care el, ofițer regal, a găsit de cuviință că trebuia să-i aducă ,,pe calea cea bună”. În asemenea împrejurări, de la început, atmosfera la bord a devenit foarte tensionată.
Echipajele navelor escadrei fuseseră reduse, să facă loc și unui corp expediționar de trei companii, însumând 240 de ofițeri, subofițeri, alături de funcționari ai viitoarei administrații coloniale, agenți comerciali, ingineri, exploratori, grefieri, muncitori și cantiniere, nimeni altele decât femeile de moravuri ușoare, care însoțeau trupele în colonii. Mulți dintre expediționari își luaseră cu ei soțiile și copiii. Din total, 122 erau civili.
La 16 iunie 1816, escadra părăsește portul Rochefort, dar, nu după multă vreme, ,,Meduza” și ,,Ecoul” se depărtează de ,,Argus” și ,,Loara”. De la început, Chaumareys comite o eroare de calcul de 30 leghe (165 km) spre est, greșeală pe care o îndreaptă cu mare greutate.
Cel mai mare pericol, în dreptul țărmului Africii, îl reprezenta faimosul banc de nisip de la Arguin, – dintre capul Blanc și capul Timiris – unde adâncimea apei, redusă, era foarte înșelătoare, mai ales când valurile se mișcau. Se forma, astfel, un baraj periculos în drumul direct spre Saint Louis, port în Senegal.
La 1 iulie, cu ceva vreme înaintea nopții, când ,,Meduza” se afla la jumătatea distanței dintre Capul Barabas și Capul Blanc, Chaumareys a crezut că în stânga sa, la o distanță de 35 Km, vede țărmul celui din urmă, când în realitate era doar un nor. Dă ordin ca nava să se îndrepte spre sud-vest, după ea luându-se și corveta ,,Ecoul”, care naviga prudent, în urmă, cu grijă ca mai întâi să facă sondaje, pentru determinarea adâncimii apei.
Când constată că adâncimea acesteia era prea mică, corveta ,,Ecoul” avertizează ,,Meduza”, numai că, semnalul nu este luat în seamă de Chaumareys și ofițerii săi, până a doua zi, la șase dimineața, când face și el măsurători, în urma cărora interpretează că era vorba de un banc peste care se putea trece.
După ce, la amiază, sublocotenentul Mandet, care era de cart, se mira cât de limpede și verde arăta apa, două ore mai târziu, vede că valurile încep să devină foarte tulburi. Cere comandantului îngăduința să facă o nouă sondare. Este refuzat, însă, văzând că apa devenea din ce în ce mai mâloasă, sondează pe proprie răspundere și, când descoperă cât de mică era adâncimea apei, oprește fregata. Intrigat de oprire, Chaumareys iese din cabină, urlă pe punte și cere să fie îndreptată fregata 23 de grade spre vest. O nouă sondare arată că adâncimea apei era doar de 6 brațe. Să mai dea vreun ordin, Chaumareys n-a avut timp: o puternică zguduitură, urmată de altele două, mai puțin violente, clatină ,,Meduza” și aceasta rămâne imobilizată. Catastrofa se produsese.
Sunt strânse velele, se aruncă peste bord întreaga arboradă superioară formată din vergi, crucetă, gambie și, după reflux, cu ajutorul unei șalupe, se aruncă ancorele, la mare distanță, în larg, cu speranța că acolo fiind apele mai adânci, în timpul refluxului, fregata s-ar putea desprinde din adâncitura pe care chila o făcuse în nisipul bancului.
Manevra eșuează și, la 3 iulie hotărăsc să înceapă construirea unei plute mari de 140 mp, pe care să fie transbordată o cât mai mare parte din încărcătura vasului: butoaie cu pește sărat, apă și vin, cabluri, pânze de schimb, butoaie de făină, mărfuri de tot felul. În fața plutei au fost puși doi stâlpi în formă de ,,V”, cu vârful îndreptat înainte. A doua zi, tot cu șalupa, este aruncată și mai departe o nouă ancoră, după care, toți – marinari, pasageri, soldați – încep să tragă de capestan. Fregata se ,,dezlipește”, este răsucită spre marea adâncă și, în clipa refluxului, nava începe să plutească, dar, nu după multă vreme, este repusă din nou pe nisipul bancului.
Pentru salvare existau doar șase bărci mari, insuficiente pentru toți naufragiații, chiar dacă ar fi fost încărcate dublu
Seara, vântul puternic al unei mări furtunoase face ca multe valuri să treacă peste punte. ,,Meduza” începea să scârțâie. Fiecare avalanșă de valuri o ridica, izbind-o cu putere mare de bancul de nisip și carena lua din ce în ce mai multă apă. Noaptea la ora 3, un val puternic spală puntea și smulge cârma cu armătura ei, prin spărtura largă făcută, apa începând să inunde flancurile, moment în care Chaumareys, ordonă să fie pusă în funcțiune pompa regală. Pompa nu reușește să facă față și, curând, fregata ajunge o epavă, fără speranță să mai fie salvată. Abandonul era singura soluție!
Pentru salvare existau doar șase bărci mari, insuficiente pentru toți naufragiații, chiar dacă ar fi fost încărcate dublu și, timp de 2 zile, în mare taină, s-au întocmit liste de privilegiați, numai că, la aflarea întocmirii lor, au izbucnit revolte. Singura soluție rămasă era cea a suirii multora pe marea plută deja construită, trasă de șalupe. Cu toate că de față erau locotenentul Lheureus și sublocoteneții Lazach, Clairet și Anglas de Praviel, ,,comandant” al plutei a fost desemnat tânărul elev de marină Coudein, rănit la un picior, ofițerii primind ordin să-l ajute pe căpitanul Dupont la păstrarea disciplinei.
În învălmășeala iscată de abandonarea fregatei, ordinele erau ca nimeni să nu ia vreun bagaj, fiind admise doar hainele de pe ei. Până la urmă, Chaumareys se dovedește incapabil să mențină ordinea și părăsește printre primii bordul vasului, luând cu el doar 28 de persoane, huiduit de cei rămași pe puntea înclinată a navei. Câțiva soldați pun puștile la ochi, vrând să-l ucidă, dar sunt împiedicați de Praviel, care reușește să-i liniștească și ordonă îmbarcarea celor destinați plutei. Cum se impunea să fie dezarmați, cere ca toți să treacă prin fața lui. Unii, însă, reușesc să ascundă câte o sabie sau pistol.
Pe măsură ce naufragiații se urcă, pluta se afundă și toți ajung în apă până la genunchi, înghesuiți unul lângă altul, stați numai în picioare. Înfățișarea plutei era atât de înspăimântătoare, că vreo 50 de oameni preferă să rămână la bordul navei, în speranța că va veni cineva să-i caute, până la urmă.
Remorcată de șalupe, pluta arhiplină se îndepărtează de ,,Meduza”, încărcată cu 147 de naufragiați, supuși ordinelor lui Coudein, așezat pe un butoi lângă catargul mic înfipt în mijlocul plutei. Foarte repede, însă, șalupa cu 88 de persoane comandată de Espiaux, începe să ia apă ca un burete.
Chaumareys, se întoarce cu cei 28 luați de el și preia în grabă comanda convoiului, însă, greutatea plutei foarte mare face imposibilă manevrarea. Cum devierea spre larg devenea de neoprit, Chaumareys taie cablurile care îl leagă de plută, după el luându-se și comandanții celorlalte cinci șalupe de remorcare. Din piepturile celor abandonați a izbucnit un vuiet imens de furie, în vreme ce vântul și curenții mari trăgeau pluta spre larg. Chaumareys revine spre plută, dar nu pentru a încuraja pe naufragiați, sau a le promite salvarea. Voia să se convingă dacă toate cablurile fuseră desprinse de plută, după care, cu celelalte șalupe, s-a îndreptat spre coasta Senegalului, aflată la nu prea mare distanță.
Pluta ,,Meduzei” era părăsită, fără hrană, sextant și busolă, pe ea găsindu-se 5 butoaie cu vin, foarte puțină apă dulce și un suc format dintr-un amestec de biscuiți cu apă de mare, distribuit chiar în prima zi. Toți – în afara elevului de marină Coudein, cocoțat pe butoi – stăteau în apă până la genunchi, nevoiți să se țină înlănțuiți pentru a nu fi aruncați în mare, dar, fără bord, pluta n-a putut împiedica căderea multora în mare – mai ales a celor care-și rupseseră picioarele, alunecând printre buștenii rotunzi ai ,,podelei”. În zorii celei de-a doua zi, erau destui de mulți dispăruți și, de disperare, un matelot alături de doi elevi, se aruncă în ape.
Comandată de chirurgul secund Savigny, nevoit să-l înlocuiască pe Coudein, prea slăbit și bolnav, pluta ridicată pe coame de valuri și-a continuat deriva, până când, niște exaltați, au deschis un butoi de vin și, beți, strigând că preferă moartea, au început să taie cu toporul legăturile dintre bârnele plutei. Atacați de câțiva ofițeri și Savigny , răzvrătiții vor să-i arunce în mare. Încăierarea devine generală și micul catarg se prăbușește. Zeci de victime cad în apă. În toiul nopții lupta reîncepe și, puțina apă, alături de patru butoaie cu vin, ajung în mare. Până la urmă, singurul butoi rămas este împărțit între toți. Stați în apă chiar până la mijloc, sete nu simțeau; foamea îi chinuia, și au început să-și mestece cizmele sau pălăriile, în vreme ce unii nefericiți smulgeau fâșii de carne din cadavre.
În cea de-a patra noapte reîncep luptele, în zori, un al treilea elev se sinucide și, când se face numărătoarea, se vede că mai erau doar 27 de supraviețuitori, printre care o femeie. Sub semnul celei mai înfiorătoare deznădejdii, cei sănătoși hotărăsc să arunce în mare bolnavii și răniții, crâncena misiune revenind unui soldat și unor trei mateloți. Femeia este aruncată ultima. Se ajunge, astfel, la 15 supraviețuitori, care, chipurile, solidari cu înecații, își aruncă armele, oprind doar o sabie, pentru servit drept cuțit. Apoi, din bârne și scânduri desprinse, încropesc o platformă și un cort, numai că, fără stat cu picioarele în apă, îi prinde o sete cumplită.
La 17 iulie, în cea de-a treisprezecea zi a cumplitului naufragiu, pe mare se zărește bricul ,,Argus”, plecat nu pentru salvarea lor, ci în căutarea ,,Meduzei”, cu misiune să recupereze obiectele de valoare și cele trei butoaie cu 90000 de franci ai regelui. Cei 15 supraviețuitori de pe plută flutură zadarnic pânze, zdrențe sau veșminte și, deznădăjduiți, se adăpostesc în cort, în așteptarea morții. Două ore mai târziu, ,,Argus” se zărește din nou. De data asta sunt văzuți și, într-o barcă lăsată la apă, urcă opt ofițeri și subofițeri, chirurgul, un inginer, un elev, un matelot, un infirmier, un civil și un soldat negru.
După 52 de zile, pe epava ,,Meduzei” au mai fost găsiți trei oameni, între viață și moarte.
Ajuns supraviețuitor în portul senegalez Saint Louis, Chaumareys nu și-a dat seama de gravele sale răspunderi, până când întors la Rochefort, în Franța, a aflat că asupra sa apăsau cinci acuzații: despărțirea de ,,Loara” și ,,Argus”; eșuarea ,,Meduzei” și pierderea sa; evacuarea și abandonarea ei; abandonarea plutei.
Însă, până la urmă, comisarul regal (procurorul) l-a găsit vinovat doar de eșuarea navei și abandonarea ei.
La 3 martie 1817, după o deliberare prelungită de la amiază până la 10,45 seara, motivat de faptul că din opt judecători, doi cereau pedeapsa cu moartea, președintele completului a pronunțat sentința adoptată cu majoritate: radierea din corpul ofițerilor de marină și condamnarea la trei ani de închisoare.
La sfârșitul ispășirii pedepsei, întors în satul Bussiere-Boffy, Chaumareys se plimba doar prin parcul castelului său. Nu îndrăznea să se arate pe ulițele satului. De fiecare dată când apărea, în huiduieli, copiii aruncau cu pietre în el. Era vinovatul celui mai înspăimântător naufragiu marin.
Ca numele familiei să se stingă, fiul său a refuzat însurătoarea, până în ziua când Chaumareys l-a găsit mort: cu un pistol, își zburase, de disperare, creierii și, împovărat de vină, bătrânului castelan, nu-i mai rămânea decât să-și aștepte moartea, în singurătate.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
