Deși viața noastră este adesea prozaică, metaforele umblă libere printre noi… De pildă, în imaginarul colectiv oamenii sunt asemuiți cu o carte… Astfel, despre viața unui om s-a spus că este „un roman” și că el poate fi citit ca o carte deschisă; sau că, din contră, un om poate fi o carte închisă, pe care nu o poți citi nicicum… După cum vedeți, metaforele umblă libere printre noi…
Dar viața unui om poate fi și altceva decât un roman. Viața lui poate fi o carte de povești, o comedie, o carte polițistă sau o dramă; sau poate fi o carte tehnică, de epigrame, o carte de benzi desenate, un romance sau, mai rar, o carte de dragoste. Sau, și mai rar, viața cuiva poate fi o carte de poezie… Deși trebuie să recunoaștem că, în orașul nostru, ca în oricare altul, poeții autentici sunt mai rari decât bisericile… Iar lumea nu prea mai merge la biserică.
Alteori, scriitorii pot fi mai multe genuri literare deodată, așa cum și Biblia este scrisă, de fapt, în toate genurile. De parcă am fi la întrecere… De exemplu, atunci când mă uit în ochii Denisei, care tocmai și-a prezentat în public cartea de versuri Facă-se voia Ta!, nici nu știu ce să citesc mai întâi: romanul pe care îl scrie în fiecare zi, atunci când coboară scările Bibliotecii de marmură maro, să citesc poezia pe care o ține ascunsă între pleoape, sau să citesc drama care pune stăpânire pe ea uneori? Da, există și scriitori plurigen.
Oricum, ideea este că scriitorii își poartă cărțile cu ei, dacă nu cumva scriitorii sunt chiar acele cărți. Mie, de exemplu, mi se întâmplă un lucru ciudat, pentru că pe pieptul meu se scriu uneori mai multe poeme…
Așa i s-a întâmplat și prietenului meu, poetului Epimenides, a cărui Theogonie în 5.000 de versuri era scrisă chiar pe trupul său… Știu că acest fapt este greu de crezut, însă orice poem încolțește mai întâi în gândirea poetului, deci poemul deja este scris în nervii lui, în celulele lui gânditoare. Iar de aici, poemul poate să apară, deodată, scris pe pieptul poetului, deci să devină vizibil…
Așadar, înainte de a scrie un poem, poetul este scris de acel poem… Poetul este un fel de bibliotecă sau de scriptorium, în care se află toate cărțile sale de poezie. Cele scrise și cele nescrise… Vreau să spun că poezia este în gândirea lui, în nervii lui, și că aceste hambare de poezie sunt mai bogate decât poezia pe care poetul a scris-o deja.
Cât despre momentul scrierii unui poem, acesta nu este hotărât de poet. De exemplu, este de ajuns ca Prințesa să îl ia de mână pe poet, că sufletul lui se umple imediat de emoție, de o avalanșă de metafore, deci de poezie… Înțeleg, astfel, că poezia este creată prin colaborare: o parte din ea este scrisă de poet, iar o altă parte de prințesă, de floarea de cireș, de vrăbii sau de vuietul albastru al mării…
Unii dintre oamenii-cărți nu te lasă să le citești decât titlul, deci ei își ascund destul de bine povestea, poezia sau drama. Acești oameni sunt, după cum s-a spus, cărți închise. Așadar, există și oameni care nu se oferă spre lectură decât în familie, ca chibriturile suedeze, care nu se aprind decât pe scăpărătoarea lor.
Alte prințese au coperte care îți iau ochii și mințile numai când se uită la tine! Însă, după primele pagini îți dai seama că ele rămân reci la toate atingerile… Îți dai seama că ai greșit povestea, că ai ratat îmbrățișarea și că trebuie să te oprești din lectură. Nu toate prințesele sunt, așadar, de iubit… Și atunci este bine să închizi copertele și să întrerupi lectura. Trebuie să renunți la fericirea de-o clipă și să le lași necitite.
xxx
În biblioteca mea există cărți care se deschid și cărți care nu se deschid… O carte deschisă își face repede publice toate gândurile, toate dramele, toate visurile, toate sentimentele, la fel cum cireșul își face publice pe ramuri toate florile de cireș…
Explozia florilor de cireș din primăvara aceasta a fost ca o replică autentică la impunătoarea lalea din oțel inoxidabil din centrul orașului. Pentru că am uitat să vă spun: orașul meu a crescut la poalele unei lalele din oțel inoxidabil… Orașul meu are o bibliotecă de marmură maro, construită de arhitectul maro al urbei, care a vrut probabil să ne sugereze că viața culturală a orașului a căzut în depresie…
Nicidecum!, domnule maro, pentru că noi, scriitorii, vrem să atragem atenția asupra celor mai frumoase creații literare, asupra poeziei, care este scrisă fie pe ramurile cireșului, fie pe chipul Trandafirului cel negru al bibliotecii, care chiar acum coboară scările cu o carte cât o vrabie în mână.
Și pentru că poemele Trandafirului au scăpat din colivia lor de aur și au început să zboare care încotro, eu am prins repede câteva dintre ele, încercând să refac ordinea primordială și să pun la locul lor versurile revoltate, care se hotărâseră să trăiască pe cont propriu… Nici acum nu știu dacă am reușit să prind din zbor toate cuvintele și dacă nu cumva am schimbat ordinea lor și a versurilor. Cred mai degrabă că eu am compus un poem pe sărite, ca într-un șotron al poeziei. Vorba poetei: Facă-se voia Ta Doamne! În fine, poemul scris la două mâini sau în colaborare cu Trandafirul cel negru se numește
Sufletul meu, cât sufletul unei vrăbii
Ora aceasta este o colivie. Este o colivie puțin mai mare decât trupul meu. Și pentru că cel care m-a închis în colivia de aur a uitat ușa deschisă, corpul meu a ieșit din mine…
Tot ceea ce cândva îmi era familiar, acum nu se mai uită în ochii mei. Caută ochii altcuiva, ca și cum niciodată nu m-a văzut.
Crezi că, dacă eu ți-aș da lumina mea, iar tu mi-ai da-o pe-a ta, am ajunge să locuim mai ușori și mai liniștiți în ochii noștri? Crezi că am reuși să vedem dincolo de aer, în lumile după care tânjim?
Mai multe suflete aleargă să mă prindă din urmă, iar eu nu știu care este al meu…
Povestea din colivia de aur nu mai sunt eu.
Gleznă-gleznișoară, cine-i tristișoară fără aripioară?
Facă-se voia Ta!, Doamne în care mă pot întoarce să fiu!
P.S. Referitor la titlul poemului, Sufletul meu, cât sufletul unei vrăbii, cineva m-a întrebat cum este, de fapt, sufletul unei vrăbii? Nu știu… Dar știu că el este, ca și vrabia, zburător. Așa încât dacă vrei să vezi sufletul vrabiei, atunci trebuie să vezi vrabia în zbor. Adică, tot ce poți vedea din sufletul unei vrăbii este vrabia în zbor. Iar dacă se întâmplă vreodată ca vrabia să poposească pe umărul tău, acesta este un dar de sus, pentru că atunci tu ești mai aproape, foarte aproape de sufletul vrabiei. Cip-cip! Cip-cirip! Cip-cirip!…
Virgil DIACONU, într-un octombrie de gutui și rugină, anul 2024
