Jean Dumitrașcu a devenit un vrăjitor al cuvântului. Și asta de ani de zile, timp în care ne-a surprins cu volume așezate în zone care, aparent, nu au nicio legătură. Anul trecut a lansat patru cărți: ”Kant pe înțelesul tuturor”, ”Clasicii noștri. Contribuții la viața și opera lui Vladimir Streinu”, ”Marginalii” și primul volum de poezie, „Neoretorica visului. Între tăcere și lumină”. Iată că, nu peste mult timp, reușește să editeze și un al doilea tom de poezie, ”Lacrimarium”. ”…Este, în fond, o carte despre a rămâne deschis. Deschis în fața durerii. Deschis în fața iubirii. Deschis în fața tăcerii. Într-o epocă grăbită să închidă sensurile, această poezie sper că are curajul de a le lăsa în suspensie.” – notează autorul.
Este o carte care te pune pe gânduri, dureroasă ca o rană deschisă, grea de sensuri, plină de trimiteri la mari opere și mari gânditori. Este o carte cu idei sclipitoare, frumoasă, scrisă cu sufletul, cu lacrima. Plină de înțelesuri, de metafore. Și a fost tipărită, în condiții foarte bune, la Editura Bibliotheca, din Târgoviște.
Jean a mărturisit faptul că, uneori, scrie poezie după zile întregi în care citește filozofie. Că atunci i se deschid acele uși secrete către spațiul privilegiat al poemului. Că atunci își simte sufletul cel mai deschis către visare, către cuvânt. Iar ”Lacrimarium” este o carte în care a urmat această rețetă. De succes!
Pasăre în zbor
Stele cad.
Noaptea sprijină pământul ca o mână invizibilă.
Focul trece printre umbre,
timpul se subțiază,
pasărea încremenește-n zbor.
Trupuri suspendate,
brațe întinse către zăpadă,
ating tăcerea care se rotește.
Întinderile se caută și se contopesc,
ca două forme sculptate în aer.
Vântul mută cenușa.
Trecutul se destramă, prezentul pulsează,
viitorul nu există încă,
doar lacrima în zbor.
Fiecare pas pe pământ
se desface în lumină.
Fiecare suflare
se ridică în zbor.
Noi ne topim în materia invizibilă:
cenușă, pulbere, pământ.
Totul devine linie și curbură,
totul devine zbor.
Stelele cad.
Noi le urmăm, fără greutate,
fără nume, fără timp.
Dimineața nu vine.
Doar se așază lumina,
aproape ca o sculptură de sticlă.
Pulberea noastră se întinde,
pământul se desface în noi,
noi ne contopim cu aerul,
noi și stelele.
în zborul lor tăcut,
în efemeritatea care rămâne.
