După un alt război ruso-turc, în 1829, s-a încheiat Pacea de la Adrianopol, și țările române au intrat într-o perioadă de suzeranitate otomană, alături de protecție rusească, guvernate prin dispozițiile Regulamentelor Organice, care făceau posibilă existența unui domn pământean, dar cu divan domnesc condus de un reprezentant al țarului. Așa a ajuns generalul conte Pavel Dimitrie Kiseleff președintele divanurilor celor două țări românești, în Valahia, exercitându-și, la început, însărcinările alături de ,,domnul de bună rânduială”, Grigore Ghica.
În vremea de atunci, după cum scrie în însemnările sale ofițerul Dimitrie Pappasoglu, prin țară, își făcea veacul ceata haiducului Ioniță Tunsu, fost logofăt și paracliser la biserica Sfântul Gheorghe Vechi București, care, spre uimirea multora, după ce l-a cunoscut pe banditul Groza, s-a tuns de pletele purtate (de aici porecla), a trecut de partea proscrisului și, împreună, din țigani masalagii boierești, au strâns o bandă haiducească, ajunsă spaima multora, după ce i-a înarmat.
Fosta față bisericească, își îndemna cetașii să facă, fără omoruri, jafuri din conace, moșii, la drumul mare, cu o ,,lăsare de cheltuială” jefuiților și nu îngăduia uitarea grijii pentru ajutorarea oamenilor săraci, întâlniți pe cărări.
Până în 1833, când a ajuns mare vornic Iordache Filipescu, Ioniță Tunsu nu a putut fi prins; scăpa de fiecare dată de potere. Înciudat, Pavel Kiseleff, a poruncit noului mare vornic să fie arestat grabnic răzvrătitul și dus la ocnă.
Numai că, de la un căpitan Radu, din Agia Bucureștiului, finul său, unul care-i vindea ,,ponturi”, Tunsu a aflat tot, în plus auzind și că generalul rus pleacă spre Târgoviște să viziteze băile de la Pucioasa.
La jumătatea drumului, pitit în tufe, Ioniță Tunsu s-a pus pe așteptat convoiul de cinci trăsuri, știind că, după obicei, se oprește să frece, surugii, caii la urechi, pentru destindere. Bucuroși că se puteau dezmorți, Kiseleff, generalii, aghiotanții, s-au dat și ei jos din trăsuri, încântați de frumusețea locului, porniți să tragă cât mai mult aer curat în piept.
După plecarea trăsurilor, în tufe, Tunsu s-a pus să scrie: ,,Înaltă excelență, om împărătesc ce ești, ai fost adus de Dumnezeu în țara mea, ca să faci numai bunătăți; capul excelenței tale a fost astăzi în gura puștii mele; n-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de țară; astfel de rog și eu, ca să poruncești gonacilor cari mă urmăresc să nu mă omoare când mă vor prinde, căci eu n-am omorât pe nimeni. Mă iscălesc prea plecat al excelenței tale. Ioniță”.
Sfârșind scrisoarea, pe șleau, trecea călare un călător și, după un bacșiș bun, de zece galbeni, s-a învoit cu Tunsu să-i ducă lui Kiseleff rândurile prin care, chipurile, îi vestea furtul din grajdurile domnești a celor mai buni telegari, aflați în curtea unui geambaș.
Pus pe fugă spre Târgoviște, călărețul, de cum a prins convoiul trăsurilor, s-a adresat primului aghiotant întâlnit, strigând că aduce o misivă, trebuită a fi dată repede. Convoiul trăsurilor s-a oprit pe loc și, curios, Kiseleff a citit foarte încântat, dăruind cinci poli imperiali aducătorului, după care ,,a pornit ștafetă” spre vornicul Iordache Filipescu, scriindu-i să fie asigurată viața lui Tunsu, nicidecum să-l omoare. Îl vrea negreșit prins viu, până la întoarcerea de la Pucioasa, că altfel îl scoate din vornicie.
Atunci, s-au văzut poteri peste poteri, ostași răspândiți prin pădurile din apropierea Bucureștiului, circulări peste circulări, vestind oamenii din toate locurile că oricine îl prinde pe Tunsu sau îl predă, este iertat de birul capitației, va primi boierie, bașca o mie lei gartificație.
Într-o seară, în calemul lui de la Agie, Iancu Filipescu, aga, subordonatul vornicului Iordache Filipescu, s-a pomenit cu un căpitan de agie, Radu, pus să ia răsplata: ,,Stăpâne și cucoane Iancule, eu o să vă dau pe Tunsu. E nașul meu de cununie. În fiecare duminică seara vine la mine. Șade câte două zile în București. Se plimbă prin cafenele, ia gazeta lui Ion Eliade Rădulescu și a lui Carcalechi, după care, marți seara pleacă afară în pădurea unde ceata haiducească are poruncă să-l aștepte. Banditul e plin de șiretenii. Într-o seară avea, în pădurea Mernania, ceata înconjurată de soldații români ai căpitanul Ispir și o sotnie de cazaci, condusă de unul de-al lor. Când cele două căpetenii, cu câte un subaltern, ședeau la masă, sub un frunzar, în bătătura cârciumii Mernania, să tragă o dușcă înaintea mâncării, s-au pomenit cu un biet român, fugind cu traista în băț la spinare, pus pe plâns, că e vătășelul plasei Snagov, trimis de zapciu cu banii birului la ispravnicul din București, însă, la puțul din răspântie, ieșit înainte, Tunsu i-a luat toți banii.
Căpitanul de cazaci, cu ai lui, au încălecat repede, pentru urmărire, dar nu înainte să-i dea ,,vătășelului” un cazac să-l însoțească până în marginea pădurii spre București. Sosit acolo, ,,vătășelul” a îmbrățișat cazacul și i-a spus, râzând, că de fapt el este Tunsu și, pentru că l-a salvat de poteră, drept mulțumire, îi dă două ruble. Apoi a tras, dintr-un fluier, trei fluierături, opt cetași de ai lui ieșind din pădure și, împreună, s-au pus călări pe fugă, în hohote.
De farsă au râs mulți, spre rușinea administrației românești și ruse, groaznic turburate.
La puțin timp, în duminica lăsatei secului de brânză, încredințat că Tunsu va veni seara la el acasă, căpitanul Radu a vestit pe agă că haiducul sosește însoțit de tovarășul său Groza, într-o căruță coviltirită trasă de doi cai, dintre care unul bălan și că el se duce să-i întâmpine pe dealul Cotrocenilor, cu un cal alb, pentru recunoaștere de la depărtare. A mai denunțat că din dealul Cotrocenilor căruța lui Tunsu o să treacă Dâmbovița pe podul de la Grozăvești, spre curtea unuia Scufa, unde rămâne, până se întorc Tunsu și Groza, sfatul lui fiind ca roata ostașilor români și cazaci să stea ascunsă sub pod, până ce trece el călare, în fugă, podul; abia atunci soldații să dea năvală spre căruța haiducilor.
Numai că, în timp ce căpitanul Radu pleca din Ciorogârla să iasă înaintea lui Tunsu, droșca de poștă cu șase cai, venind dinspre Pitești, în ea cu colonelul rus Govorov, ginerele boierului Bădeanu, a ajuns grăbită la Grozăvești și, când trecea podul, de sub el, roata soldaților români și cazaci, a început să tragă, spre disperarea colonelului rus, care-și vedea aghiotantul mort. Zbierând și înjurând, Govorov a fost dus de cazaci în grădina unuia Procopie, unde boieri, generali, aghiotanți și doctori, adunați, așteptau prinderea lui Tunsu.
Cum împușcăturile au fost slobozite, tocmai când căpitanul Radu sosea cu Tunsu în dealul Cotrocenilor, haiducul și-a dat seama de primejdie și, cu toate că finul l-a asigurat că sunt împușcături ale mahalagiilor, s-a întors, spunând că nu știe dacă va merge într-o pădure din Vlașca sau Argeș, dar, lucru sigur, lăsatul secului îl amână pentru duminica următoare.
Ajuns la grădina lui Procopie, unde se mai afla doar aga cu oamenii lui, căpitanul Radu, înciudat și el pe ghinion, i-a asigurat că Tunsu va fi prins peste o săptămână.
În duminica care a venit, sub podul de la Grozăvești, s-au ascuns compania condusă de căpitanul Boboc și potera județului Ilfov, cu polcovnicul ei, pitarul Mihalache Cincu.
Tunsu, Grozea și Udincă, unul dintre masalagii țigani, tâlharul cel mai crud al cetei, au sosit pe podul de la Grozăvești, cu căpitanul Radu călare, în frunte, seara, pe întuneric. Spre surprinderea haiducilor, de cum căruța le-a intrat pe pod, căpitanul Radu a repezit calul, să treacă în fugă și, ajuns la capătul lui, pe negândite, ieșiți de sub pod, treizeci de soldați au început să tragă, împușcând un cal înhămat la căruță, în vreme ce, sub focul armelor, haiducii s-au aruncat în apă, gloanțele omorându-i pe Grozea și Udincă.
Tunsu, scapat de moarte, cu mațele jumătate ieșite din burtă, a fost scos din râu chiar de polcovnicul Mihalache Cincu și, așezat lângă capătul podului, a așteptat în chinuri, până au sosit, într-o trăsură aga Bucureștiului, doctorul Marsili, prinții Galițief și Urusof, cei doi aghiotanți ai lui Kiseleff, alături de un doctor rus, toți având poruncă de la generalul conte să-i salveze viața lui Tunsu, pentru a-i mulțumi că nu l-a împușcat pe drumul spre Târgoviște.
Doctorului rus l-a urcat pe Ioniță Tunsu într-o droșcă, cu vizitiu un sergent român, și-a pornit în goană, până la Garda Mare rusească, unde, într-o odaie deosebită, haiducul a fost așezat pe pat, în așteptarea chirurgilor ruși, în vreme ce, știind că ordinul lui Kiseleff era ca Tunsu să rămână în viață, și boierii care stăteau în odaia ofițerului de caraulă, au trimis după doctorii Gronau și Arsachi.
Chirurgii s-au căznit două ceasuri să-i scotă răzvrătitului glonțul din burtă. L-au chinuit degeaba și până la urmă a fost nevoie să-l coasă la loc, mulțumindu-se, doar, că la spate îi strânseseră rana făcută de săritura în Dâmbovița.
Chemat pentru spovedire și împărtășirea de pe urmă, Ilarion, episcopul Argeșului s-a înfățișat repede, pus să-l certe : ,,Bine Ioniță, tu te purtai bine ca paracliser; aveam de gând să rog pe mitropolit să te facă diacon și să-ți dea apoi haina preoției, dar ce să faci, fătul meu, se vede că asta ți-a fost soarta. Spune-mi, mai ai tovarăși în negustoria asta? Ce bani și ce scule ai? Unde le-ai pus la păstrare? Generalul Kiseleff a dat poruncă, viața să ți se păstreze, cu orice preț și, de te vei face bine, îți va lăsa bogățiile, că te-i purta bine, când nu l-ai împușcat, după care i-ai scris”. Cu sforțare grea să vorbească, Tunsu i-a răspuns: ,,N-am nimic, prea sfinte, că partea mare din bani ce luam de la bogătași, împărțeam la săraci, de-și cumpărau boi, vaci, de-și măritau fetele; iar sculele ce am avut le-am dat și eu unde am putut”. ,,Atunci, Dumnezeu să te binecuvânteze, că eu trimit popa să te grijească”.
Până să vină popa român, comandantul de piață rusesc, polcovnicul Iacobson a adus un preot rus și, înconjurat de generali, boieri, felcerii care stăteau neclintiți să-i schimbe legăturile rănilor, Tunsu a fost păzit până aproape de ziuă, când nenorocitul și-a dat sufletul, spre dezamăgirea lui Kiseleff.
A doua zi, aga Iancu Filipescu a chemat pe căpitanul Radu, care ședea pe ulița Târgului de Afară, să-și ia nașul pentru înmormântare, fără nicio recompensă, de vreme ce haiducul nu fusese prins viu și nevătămat, să poată fi dus la generalul conte.
Și, de ciudă, afară din București, lângă câmpia Mărcuței, căpitanul a îngropat căpetenia de haiduci pe marginea drumului, la cap cu o cruce văruită, pe care a scris mare TUNSU, să vadă toți trecătorii, spre luare aminte.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
