După ce l-a cunoscut personal pe Iancu Jianu și a aflat mai multe secrete ale vieții acestuia, ofițerul Dimitrie Pappasoglu, în 1891, ajuns octogenar, preocupat să lase ceva posterității, și-a publicat multe însemnări, printre care și cele legate de prietenia sa cu marele precursor al lui Tudor Vladimirescu, cum susținea că se impune să i se spună.
Fiu al lui Costache Jianu, boier stăpân al mai multor moșii, Iancu Jianu s-a născut, în 1787, într-o familie cu rang de sluger domnesc. Alături de frații săi Mihai, Amza și Dumitrache, a învățat carte la Biserica Domnească din Caracal, însă de mic a visat să intre în focul luptelor haiducești, având abilități reale de călăreț, luptător cu sabia, trăgător și bun cunoscător al meșteșugului manevrării tunurilor.
Zvelt, plin de vioiciune, ajunge foarte tânăr căpitan și, la 21 de ani, controla deja o trupă de 30-40 cetași formată din haiduci și panduri, dotată cu trei tunuri.
Cu ceata lui, Iancu Jianu ataca amploiații fanarioți, călcându-le casele și moșiile, sau jefuindu-i la drumul mare, sprijinit de multe ,,gazde” și ,,vânzători de ponturi”, entuziasmați de faptele sale, răspândiți în toată Valahia Mică (Oltenia), Teleorman, Romanați (jud. Olt) și Argeș.
Fără să calce în județele apropiate Bucureștiului, Iancu Jianu a haiducit multă vreme, până când Vodă Ioan Caragea a poruncit să fie prins și adus în fața sa pentru judecată, fanariotul fiind indignat că un fiu al celei mai nobile familii din Caracal, Județul Romanați, cea a Jienilor (mai târziu a Cesienilor), ajunsese haiduc.
Atunci, s-au pornit pe urmele Jianului, poteri peste poteri formate din arnăuți și turci ai pașalelor de la Dunăre, speriați că ar putea să fie atacați, asemenea lui Osman Pasvantoglu, pașa rebel de la Vidin, care îndrăznise să incendieze Craiova; între el și Iancu având loc lupta crâncenă, în care Pasvantoglu și-a pierdut un ochi, alegându-se cu porecla Pazvante Chiorul, pe care românii i-o ziceau ori de câte ori aflau de jafurile și grozăviile făcute de el și cârjalii lui, veniți de peste Dunăre.
Un an întreg s-au vânturat poterele dintr-o parte în alta, să-l prindă pe Iancu Jianu; ajutat de mulți oameni de bine, cinstiți ,,vânzători de ponturi”, reușea de fiecare dată să scape, spre indignarea agiilor, dar mai ales a lui Vodă, până când în satul Giuvărești s-a găsit un trădător.
Prins, încadrat de arnăuții, în frunte cu spătarul curții domnești, Iancu Jianu a fost adus în fața lui Vodă Caragea, care, plin de furie, l-a întrebat pe grecește: ,,Ciocoiule, fecior de oameni cu moșii, nu ți-a fost rușine să te faci hoț de drumuri?” A primit repede răspuns: ,,Iartă-mă, Măria ta, că eu nu sunt hoț, n-am omorât pe nimenea și dacă am jefuit pe cei cu avere, am făcut asta ca să am de cheltuială și să plătesc lefurile neferilor care mă însoțeau, precum și gazdele care-mi dădeau adăpost; și iată de ce m-am sculat, că Măria ta, ai adus pe capul nostru toate haimanalele din Fanar, le-ai dat toate slujbele țării, astfel că noi, tinerii români și fii de boieri, am rămas fără nicio slujbă și bătaia de joc a dregătorilor, de la ispravnic până la zapciu”. Auzind, Vodă s-a mâniat mai tare: ,,Îndrăznești, ciocoiule, să-mi vorbești așa?! Nu știi că am putere să te spânzur?!” ,,Ba știu! Atât ne mai lipsește să ne iei și viața!”
Plin de furie și dispreț, fără să gândească prea mult, fanariotul a bătut din palme să vină armașul și, împingându-și șceptrul spre ochii Jianului, a poruncit: ,,Măgarule, vei merge la ocnă să te pocăiești!”
Așa a ajuns, doar după o judecată sumară, Iancu Jianu, vreme de o toamnă-iarnă, să taie la sare în fundul ocnei Telega. Însă, cu încă doi ocnași, în taină, gândeau să evadeze. Prilejul s-a ivit în primăvara 1817, când toți trei reușesc să se ascundă într-un burduș mare din piele de bivol, dintre cele în care se puneau bulgării de sare să fie scoși din ocnă, cu un crivac, instalație rudimentară, formată dintr-un mosor puternic, montat la suprafață, care înfășura o sfoară groasă, gudronată, prin învârtirea unei roți, de către doi plăieși ajutați de cai, puși să tragă de altă sfoară înfășurată în sens contrar celei de care agăța burdușul.
Pe cei doi plăieși, aflați ,,de strajă” la gura ocnei, i-a apucat spaima când au văzut că în burduș nu erau bolovani de sare. Până să se dezmeticească, Jianu și ocnașii săi, au avut timp să-i lege la gură, cu mâinile la spate, dezarmați, după care să fugă prin păduri. Cămărășia era pusă mai departe de gura ocnei și, când plăieșii au ajuns la ea, să dea de veste cămărașului (administratorul ocnei) ce pățiseră, Iancu Jianu se depărtase deja prin văile munților, spre ciuda plăieșilor de schimb, care și-au dat seama că ar alerga degeaba.
Fiind cunoscut de multă lume, nu i-a fost greu să înjghebeze repede o nouă ceată. Cu ea, strecurându-se pe drumuri de codru, a ajuns până în pădurile Ilfovului, veste la care Ioan Vodă Caragea s-a înfuriat rău, mai ales după ce Jianu a dat una dintre cele mai îndrăznețe și bogate lovituri, jefuind, nici mai mult nici mai puțin, chiar poștalionul domnitorului, din care a luat o mare sumă de bani.
Jaful l-a făcut pe Caragea să-și îndrepte mai întâi mânia asupra fraților lui Iancu Jianu, obligându-i să plătească pagubele făcute de el, atât din poștalionul domnesc, cât și prin jefuirea unor boieri, preoți și slujbași ai curții domnești, fără să țină cont că erau greci sau români, prădați între 1813-1814.
Îngrozit, Vodă Caragea a dat poruncă să se îndrepte, spre București, toate poterele din județe și, înconjurat din multe părți, Iancu Jianu a fost prins.
Adus în fața fanariotului, cu butuc de lemn la picioare, întemnițat doar trei zile, în grabă, a fost osândit la moarte prin spânzurătoare.
Își aștepta sfârșitul când s-a pomenit, în beciul întunecat, cu ispravnicul de curte (prefectul casei domnești), pornit să-i spună că după ce i s-a făcut milă de el, tânăr fecior de boier, domnița Raluca (Ralu) l-a trimis să întrebe dacă vrea însurătoare cu o fată, Suzana (Sultana) Găleșescu, crescută de domniță domnișoară de onoare.
Cum obiceiul pământului spunea că însurătoarea era singura cale să scape de pedeapsa cu moartea, Iancu Jianu n-a stat prea mult pe gânduri: ,,Primesc din tot sufletul meu! Să trăiască domnița!”
Pe lângă iertarea de spânzurătoare, Vodă a poruncit să i se facă cununia, cu nunta cea mai frumoasă și, la sfârșitul petrecerii, Iancu alături de proaspăta nevastă, s-au îndreptat peste Olt, să ajungă la sfoara sa din moșia strămoșească Grozgibod, unde toți Jienii aveau câte o parte.
Așezat acolo, în anii care au urmat, Iancu Jianu, și-a sporit averea cu alte moșii și, la o vreme, a ajuns boierul care stăpânea o bună parte din pământurile Romanațiului. Bogat, a refăcut Biserica Adormirea Maicii Domnului din Caracal, ctitoria familiei sale.
Împlinise 34 ani, în primăvara anului 1821, când și-a lăsat soția și copiii la moșia Fălcoi, să se alăture, la Slatina, cu oamenii săi, răscoalei. Tudor Vladimirescu l-a numit pe loc căpitan de panduri, să-l trimită solie la pașa Mehmet din Silistra, numai că, acolo, a fost prins de înfrângerea răscoalei, și pașa l-a arestat, însă, până la urmă i-a dat drumul. Refugiat la Brașov, a stat acolo până s-a întors în Oltenia și, să scape de supraveghere, s-a stabilit în casa micii livezi din cătunul Chilii al Caracalului, unde a trăit marea bucurie să afle că un pandur de-al lui, maiorul Cacalețeanu, reușise să recupereze steagul lui Tudor, și-l zidise într-o casă din Craiova.
Steagul a stat ascuns până în 1877, când urmașii maiorului l-au predat domnitorului Carol I, venit în oraș în cursul preparativelor pentru Războiul de Independență de sub turci, în prezent găsindu-se la Muzeul Militar Central.
Cu Suzana (Sultana) Găleșescu, Iancu Jianu a avut o fată, ajunsă mare boieroaică, căsătorită cu un mare moșier.
Trecutul de haiduc al lui Iancu Jianu, după cum povestește Dimitrie Pappasoglu, nu l-a făcut, aproape de loc, ocolit de slujbașii ocârmuirii timpurilor, care, în adâncul sufletelor, nutreau aceeași dorință a ,,slobozeniei de sub fanarioți și turci”.
În 1844, adică cu doi ani înaintea morții, asemenea altor onoruri care i se făcuseră toată viața, Jianu era invitat la masă, în casa lui Iancu Bibescu, ispravnicul județului Romanați, povestea sa stârnind încă mare interes printre mulți, asemenea cucoanelor Elencuța Manu și Elenca Hereaschi, prietenele cucoanei Anica, soția ispravnicului. Cele două voiau, cu tot dinadinsul, să cunoască un om legendar, după ce ascultaseră povestite multe din isprăvile lui.
Aflat la masă, Dimitrie Pappasoglu scrie că, la o vreme, cucoanele venite în ospeție l-au rugat pe Iancu Jianu să le spună, dacă cântecele despre el, cântate de lăutarii pe la cârciumi și petreceri, sunt unele pe care și le-a scos singur. Uimit, cu rușinea unui om simplu, jenat de faimă, Iancu le-a deslușit: ,,Să mă ferească Dumnezeu, cucoanele mele, că neam de neamul meu n-a scornit cântece. Aveam un țigan la o vie care știa să zică din vioară; îl iubeam și mă iubea și, când a auzit că m-a prins Caragea, s-a apucat cioara dracului să scornească cu alți lăutari cântece despre mine. Apoi nu ți l-am bătut când m-am întors acasă și am văzut că m-a făcut de râs în toate cârciumile!…”
Ce au putut să creadă cucoanele a fost greu de deslușit, însă toți de la masă au văzut cum amândouă au poruncit lăutarilor craioveni pe care Bibescu îi adusese cu poșta, să le cânte despre Jianu. Și, renumitul staroste Stănică, s-a pus să tragă un cântec al Jianului, față cu Jianu însuși, până când ,,se pomeniră cucoanele că se scoală nenea Iancu de la masă și, cerând voie lui Bibescu, înhăță un pahar de vin, azvârli în el cinci galbeni și-l dădu lui Stănică să bea în sănătatea cucoanelor, așa de mult i-a plăcut cântecul său”.
Iancu Jianu a murit la 55 ani, în mijlocul lunii decembrie 1843, fiind înhumat în ctitoria familiei sale, Biserica Adormirea Maicii Domnului, din Caracal.
La 20 de ani de la moartea sa, Sultana Găleșescu, știind cât de mult Dimitrie Pappasoglu îi divinizase soțul răposat, i-a dăruit perechea acestuia de pistoale turcești legate în arămuri sculptate și poleite în aur, alături de un corn mare de cerb cu doi craci, pentru păstrarea ierbii de pușcă, și i-a zis: ,,Să le păstrezi bine, că astea sunt rămase de la bărbatul meu, viteazul meu Iăncuțu!”
Articol realizat de VICTOR PANDURU
