Așezată în partea apuseană a Istanbului, lângă Marea de Marmara, închisoarea fortăreață Yedikule a fost ridicată încă din epoca bizantină, înainte de căderea Constantinopolului în mâinile turcilor, la 1453.
Despre istoria ei bizantină, sunt puține știute, cea mai cunoscută relatare fiind a istoricului Procopiu, care scrie că, în veacul al VI-lea e.n., pe locul închisorii se afla fortăreața bizantină Strongylon, una posibilă să fie construită chiar de Constantin cel Mare, care, la 330, a întemeiat ,,Noua Romă”, devenită ulterior Constantinopolul.
De-a lungul timpului, aici au fost închiși și, deseori, decapitați sultani, mari viziri otomani, ambasadori și diplomați străini, precum și domni români căzuți în dizgrația Înaltei Porți.
Pe un drum pavat cu dale, se pătrundea în fortăreață, prin poarta aurită, flancată de coloanele verzi, ale turnului pătrat, cu ziduri groase, mai înalt decât turnul de est, acesta din urmă fiind numit și turnul inscripțiilor, pentru că, pe el, erau gravate texte în limba latină, greacă, germană, franceză, după limba vorbită de întemnițați.
O scară ducea la zidul rotund dintre bastioane, lat de cinci metri, cu splendidă vedere spre Istanbul, Marea de Marmara și insulele ei, pe care se ajungea la turnul de sud, înalt de 20 m, cu patru etaje, acoperit cu o cupolă. În el se afla sala de execuții cu ,,puțul de sânge”, în care se aruncau capetele celor executați. Între bastioane, zidul era întărit de turnul semicircular, unit cu turnul lui Teodosie al II-lea, turnul bizantin, cum i se mai spunea, după el ridicându-se turnul de nord, înalt de 20 de metri, cu patru etaje, ultimul turn fiind cel insalubru dinspre mare.
Istoricul Mihail Guboglu descrie că fortăreața era păzită de 250 ostași comandați de un ,,aga dizdar” sau ,,zabit”, toți având voie s-o părăsească doar pe rând, în zile de sărbătoare și numai cu învoirea marelui vizir (sadrazam).
În fortăreață era adăpostită visteria primilor sultani, unul dintre turnuri fiind plin de lingouri și bani. Într-altul se păstrau arme și veșminte pentru războinici, alături de harnașamente lucrate în aur, argint și pietre prețioase. Alt turn păstra arme și medalii vechi, împreună cu obiecte rare și prețioase rămase din trecut, în altul se găseau documente oficiale ale împărăției – arhiva – și, într-un loc mai mare, bogata pradă de război adusă din Tebriz, de sultanul Selim I în urma expediției din 1514 împotriva Iranului. Toate aceste bogății au rămas la Yedikule până în timpul sultanului Selim al II-lea (1566-1574), cel care, pentru multe plăceri ale curții, a început să le risipească.
Golită de bogății, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, fortăreața a devenit închisoare politică, prizonierii ajunși aici având puține șanse de scăpare, închiși în turnurile din care aveau totuși, în unele zile, îngăduința să umble prin marea curte.
Mahmud-pașa a fost primul mare vizir otoman închis și decapitat la Yedikule, în iulie 1474, din porunca sultanului Mehmed al II-lea.
Adus de la Cairo de sultanul Selim I, după cucerirea Egiptului în 1517, a fost închis în fortăreață și Mutevekkil al III-lea, ultimul calif abasid. A stat ostatec până la suirea pe tron a sultanului Suleiman Magnificul (1520), care l-a eliberat să-l trimită înapoi în țara sa.
În 1540, Suleiman Magnificul a închis la Yedikule pe solul austriac Laski, în ajunul izbucnirii unui conflict între turci și imperiali pentru principatul Transilvaniei, documentele arătând că tot acolo au mai fost întemnițați și alți ambasadori austrieci, ca Malvezzi (1552), Heregunici (1594) și Cernin (1616). Ori de câte ori izbucnea un conflict armat cu o putere străină, exista practica întemnițării de către Înalta Poartă a reprezentantului diplomatic al acelui stat, pe toată durata războiului.
Începând cu domnia lui Murad al III-lea, închiderile și decapitările, au ajuns ceva obișnuit.
La 1576, unul dintre întemnițați a fost Mihail Cantacuzen, poreclit Șeitanoglu – ,,fiul dracului” – ginere temporar al doamnei Chiajna și al lui Mircea Ciobanu. Șeitanoglu, cel mai bogat și influent din Istanbul, a reușit totuși să scape de detenție, dar, doi ani mai târziu, a fost găsit spânzurat la Ahioli.
Victime au ajuns și unii voievozi români, primul fiind Petru Cercel (Petru Pătrașcu), domn al Țării Românești între 1583-1585, unul dintre cei mai progresiști domnitori, prinț elegant, frumos și cult, cunoscător a 12 limbi străine, care începuse occidentalizarea Țării Românești.
Cunoscut ca fratele vitreg al lui Mihai Viteazul, copil din flori al voievodului Pătrașcu cel Bun, când avea 10 ani, Petru Cercel fusese trimis, de tatăl său, zălog la curtea turcilor de la Istanbul. După doi ani de la moartea voievodului Pătrașcu cel Bun, Rustem pașa, marele vizir, dușman al domnitorului, trage sforile și-i exilează fiul în insula Rodos, de unde reușește să scape abia după moartea lui Suleiman Magnifiul, când influența vizirului scade. Petru pribegește prin Alep și Damasc, până la 24 de ani și, pe ascuns, ajunge în Țara Românească. Cade la înțelegere cu câțiva boieri să răstoarne pe Alexandru al II-lea Mircea, noul domn, dar complotul eșuează și fuge în Transilvania, să ceară protecție principelui Ioan Sigismund Zapolia. Cu ajutorul acestuia, încearcă să strângă bani pentru suirea pe tronul tatălui său, numai că protectorul îi moare și este nevoit să pribegească la cavalerul polon Albert Laski de Sieradz, care-l împrietenește cu Henric al III-lea, pe atunci rege al Poloniei, ajuns, după moartea fratelui său, monarh al Franței. Henric al III-lea este cel care-i dăruiește o perlă mare de pus în ureche, de la ea trăgându-i-se porecla.
Cunoscut ca principe renascentist, elegant, îmbrăcat după ultima modă apuseană, prin frumusețea, inteligența și pregătirea sa, Petru Cercel a stârnit admirație în cercuri princiare din Germania, Austria, Italia și Franța – aici, Henric al III-lea luându-l chiar în suita sa.
Cu ajutorul prietenilor de rang înalt, reușește să strângă suma de bani prin care monarhul francez, până la urmă, îl convinge pe marele vizir Siavuș pașa să-l urce pe tronul Țării Românești, în 1523, când Petru Cercel avea 38 de ani și aproape 24 ani de pribegie.
De cum s-a urcat pe tron, minte luminată, a început occidentalizarea țării. În stil renascentist a restaurat palatul domnesc de la Târgoviște, Turnul Chindiei, a introdus moda grădinilor englezești, a reabilitat drumuri, a terminat construcția Mitropoliei, numai că, pentru boieri și biserică, Petru Cercel era doar un personaj excentric, care dorea să schimbe tradițiile și, repede, au început comploturile împotriva lui, tot felul de intrigi, ajungând lanț la Istanbul, însoțite de peșcheșuri date marilor demnitari de la Înalta Poartă. În cele din urmă, la vestea că domnitorul pregătea o mare armată modernă de mercenari, a fost chemat de sultan să fie mazilit. Fuge, din nou, în Transilvania, dar este prins în Maramureș și ajunge la Închisoarea celor Șapte Turnuri, pentru multă vreme, de unde, scos să fie exilat la Rodos, pe drum este ucis.
Sunt istorici români care susțin, cu regret, că dacă Petru Cercel ar fi avut o domnie lungă, nu de doar 2 ani, Țara Românească câștiga decenii de progres, în locul unora de înapoiere.
Cronicarul Radu Popescu, ocupându-se de evenimentele anului 1613, scrie că între zidurile celor șapte turnuri a stat o vreme și ginerele doamnei Elisabeta Movilă, polonul Coretchi.
Începând mai ales cu veacul al XVII-lea, în fortăreață au fost aruncați și unii căpitani de haiduci prinși pe meleagurile noastre sau în Balcani, care, printre altele, luptau și împotriva dominației otomane.
Cel mai zguduitor moment, pentru turci, a fost închiderea și asasinarea tânărului sultan Osman al II-lea, în mai 1622, după ce condusese expediția împotriva cetății Hotin, în timpul căreia nemulțumise un grup de ieniceri la vremea distribuirii soldelor, și ienicerii reușiseră să-l instige pe marele vizir Duad pașa să fie de acord cu izbucnirea unei mari răscoale a lor, la Hipodromul din Istanbul. Acolo, l-au arestat pe tânărul sultan Osman al II-lea, i-au acoperit capul să nu-l cunoască nimeni și, pus călare pe o mârțoagă, l-au dus la Yedikule. Temându-se că ar putea să scape, sultanul Mustafa, doritor să-și păstreze tronul, a trimis ienicerilor poruncă să fie omorât, după care ,,fără vreo cinste l-au îngropat într-un mecet împărătesc”, după cum povestește Miron Costin.
Adus la Poartă, pârât de craiul unguresc Gh. Rakoți, în urma intrigilor acestuia, vreme de câțiva ani, începând cu aprilie 1653, a zăcut la Yedikule și Vasile Lupu. Pierzându-și nădejdea de viață, după cum scrie Ion Neculce, voievodul și-a chemat slugile avute pe lângă el, să le împartă averea ,,care urma să fie a lor doar în caz de moarte, iar de nu va pieri să i-o dea înapoi”.
Își aștepta ceasul să fie omorât, când a auzit că vizirul a adunat pe toți pașii să le spună că Poarta dăruiește trei mii de pungi pline cu bani, dacă sunt de acord cu moartea lui Vasile Lupu. Pașii s-au sfătuit să-l omoare, afară de unul care a spus că sunt bani mulți, dar puțini, mult mai de preț fiind un domn ca Vasile Lupu ,,trebuitoriu și harnic” să slujească Porții, la nevoie, cu foloase mult mai mari, înzecite, față de valoarea celor trei mii de pungi de bani și ,,…grăind acel pașă acel cuvânt, s-au lăsat toți după cuvântul lui. Și l-au iertat împărăția pre Vasile-vodă și l-au slobozit din Edicula. Și după acee curând era să-l puie domn. Dar n-a mai zăbovit și a murit”.
Atât Miron Costin cât și Radu Popescu scriu în cronicile lor de închiderea la Șapte Turnuri a voievodului Moldovei, Mihai Racoviță, pe la începutul veacului al XVIII-lea.
Cronica lui Radu Popescu este cea care arată și împrejurările în care Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești, a fost închis la Yedikule, în aprilie 1714, după ce a fost descoperit că, în secret, plănuia o alianță cu armata țarului rus. Făgăduindu-i-se iertarea dacă trecea la mahomedanism împreună cu familia, domnitorul român a refuzat să se lepede de ortodoxism și a fost decapitat, alături de fii, la 15 august 1714.
După doi ani, la 7 iunie 1716, a fost ucis, la Yedikule, Ștefan Catacuzino, domnul Țării Românești, între anii 1714-1715, împreună cu marele cărturar Stolnicul Constantin Cantacuzino.
Descrieri amănunțite ale fortăreței Yedikule au făcut călătorii străini W. Delich la 1597 , Melling la 1819 și medicul francez Pouqueville, consul de Ianina, închis acolo.
Istoricul Mihail Guboglu mai scrie că, începând cu sultanul Selim al III-lea (1789-1808) și cu urmașul său, Mahmud al II-lea (1808-1839), la Yedikule au încetat decapitările, iar arestările străinilor s-au rărit considerabil, ca urmare a reformelor de tip european introduse în Turcia.
După 1829, cetatea a fost lăsată în părăsire, până în 1831-1832, când în ea a fost mutată menajeria cu lei de la Atmeydan, pentru ca, pe la 1856, în turnurile fortăreței să fie depozitate mari cantități de muniții. Totul a durat până la cutremurul din 10 iulie 1894, când Yedikule s-a năruit în mare parte și a trecut în administrația muzeelor din Istanbul. După această dată, istoricii încep să cerceteze mai amănunțit trecutul fortăreței, Mehmed Ziya bey și Makridi bey întreprinzând săpături printre ruine, după care savantul Halil Ethem elaborează primul studiu, însoțit de 60 figuri și un plan, fiind cel dintâi care a cerut restaurarea, încheiată abia în anii șaizeci ai secolului XX, fortăreața devenind accesibilă tuturor vizitatorilor, atât turci, cât și celor din lumea largă.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
