La sfârșitul primului mileniu al erei noastre, Europa încerca să se smulgă din moleșeala în care zăcuse secole de-a rândul, claustrată după prăbușirea lumii romane.
Regi, cu feude mici și autoritate pe măsură, începeau atunci munca anevoioasă, stropită din plin cu mult sânge, pentru a desăvârși, ceea ce este cunoscut în istorie, ca fenomenul de creare a statelor feudale centralizate.
Obligați să țină piept atât regilor, cât și răzvrătirii orașelor pornite să devină prin chartă ,,comune libere”, văzându-și șubrezite pozițiile, feudalii, pentru consolidarea privilegiilor avute, înainte de orice, întreprindeau tot ce era posibil asupra supușilor, iar situațiile conflictuale proliferau într-un chip care nu mai fusese întâlnit.
În numele ,,păcii Domnului”, Papa a încercat limitarea ciocnirilor și războaielor de orice fel, care deveniseră principala preocupare a nobililor, numai că, obligați să se supună poruncilor bisericii, pentru a-și astâmpăra setea de luptă, au trecut la organizarea partidelor de vânătoare – foarte păgubitoare pentru posesiunile țăranilor – urmate de petreceri cavalerești, sau spectacole cu trubadurii, care cântau frumusețea femeilor și vitejia cavalerilor.
Era vremea când apărea principiul ,,majoratul feudal”, care instituia că domeniul ereditar rămâne moștenirea primului născut, ceilalți copii de nobili fiind nevoiți să îmbrace haina monahală sau să-și pună sabia în slujba cuiva. Așa apar armatele de cavaleri, binecuvântate de regi și papalitate, pe motiv că neastâmpărul pornit din nemulțumirile celor care nu aveau moșteniri se estompa prin ele și, prin aventuri de căutare a averilor, chiar dincolo de țărmurile europene.
În acest timp, masele mari de supuși ai feudalilor moștenitori deveneau din ce în ce mai paupere, prin înăsprirea procesului de aservire, situația țăranilor – cei mai mulți dintre ei șerbi – devenind de-a dreptul insuportabilă.
Tot spre sfârșitul primului mileniu, papalitatea începea ,,susținuta și prelungita ofensivă pentru cucerirea supremației universale”, prin inițierea cruciadelor, cu obiectiv declarat eliberarea ,,locurilor sfinte” și, eventual, refacerea unității creștine, după marea schismă din 1054.
Semnalul cruciadelor a fost dat în anul 1095 la Conciliul de la Clermont, din inima Franței, de către papa Urban al II-lea, care, printre altele, spunea: ,,Pământul pe care locuiți este sărăcit. Din această cauză, el vă provoacă mari greutăți. De aceea vă ucideți între voi. Lăsați la o parte dușmănia care vă slăbește forțele și plecați spre locurile sfinte… Regatele Asiei așteaptă să le cuceriți. Aceasta este vrerea Domnului”. Chemarea întoarcerii săbiilor în serviciul Domnului și sprijinirea Imperiul Bizantin, creștin ortodox, să-și recupereze teritoriile aflate sub dominația păgână a musulmanilor, trezește interes în statele Europei, în toate păturile sociale.
Răspund prezent, la apel, suverani aventurieri ca Richard Inimă de Leu, sau roși de ambiție ca împăratul Frederic I Barbarosa, mari și mici feudali animați de dorința de a se înfrupta din bogățiile fabuloase ale Orientului, țărani care se visau slobozi pe un petec de pământ, neîmpovărați de obligații feudale. La ideea cruciadelor aderă și orașe ca Genova, Pisa sau Veneția, care ținteau nu atât de mult la eliberarea Ierusalimului, ci mai degrabă la cucerirea unor teritorii asiatice sau africane, în dorința de a le transforma în piețe comerciale.
Dincolo de orice, se impune a fi menționat că, în mod deosebit, ce i-a mânat pe cruciați peste fruntariile Europei, a fost spiritul religios, atât de puternic înrădăcinat în sufletul oamenilor epocii, întreținut de papalitate, într-o stare de profund misticism.
După apelul papei Urban al II-lea, înaintea tuturor, gloate mari de creștini sărăciți au început să-și prindă de haine semnul crucii, elanul extinzându-se cu mare repeziciune, în rândul nobililor, doar mai marii statelor apusene aflați în fruntea acestora mulțumindu-se să privească de la distanță marea vânzoleală începută.
La îngroșarea rândurilor cruciaților a contribuit din plin și Papa, care, în dorința de a strânge cât mai mulți luptători în numele crucii, a propovăduit iertarea păcatelor tuturor celor care se vor înrola în armata creștină.
Succesul apelului s-a mai datorat și dorinței feudalilor francezi și germani de a se îmbogăți pe seama jafurilor și, în acest sens, chemarea papei Urban al II-lea era cea mai potrivită ocazie oferită generos de acesta, însă nobilii războinici nu urmăreau doar să jefuiască în vederea îmbogățirii. Voiau să-și întemeieze chiar state de sine stătătoare, astfel că, vreme de două veacuri, s-au bătut atât în numele crucii, dar și în interesul lor.
Cruciada întâi a fost începută de oamenii săraci, motiv pentru care, această primă parte, a fost numită cruciada sărăcimii sau a țăranilor, în a doua parte desfășurându-se cruciada feudalilor.
Binecuvântat de Papă, Petre Eremitul (călugărul) a fost inițiatorul și sufletul cruciadei săracilor, începută prin predica din orașul italian Bari, după care greaua, lunga muncă de alcătuire a unei armate de cruciați, a întreprins-o în toată Franța.
La vremea când hălăduia pe drumurile acesteia, un alt predicator, Gauthier fără Avere, străbătea Europa să strângă cruciați, oprindu-se, pentru o vreme, la curtea regelui Ungariei, după care și-a continuat drumul spre Constantinopol.
În drumul său, Petre Eremitul a adunat peste 15000 de oameni săraci, din nefericire, unii vagabonzi sau certați cu legea, toți războinici amatori, ajutați de cavaleri de ordin inferior. Hrana se rezuma la alimentele date de oamenii localităților prin care treceau, nu întotdeauna darnici, lucru care a provocat multe conflicte.
La 12 aprilie 1096, cruciații sărăcimii intrau în orașul german Koln, însă, cu toate că purtau semnul crucii cusut pe haine, nu s-au purtat în spiritul acesteia, impresia locuitorilor orașului nefiind una dintre cele mai favorabile.
S-a ajuns astfel ca în loc să atragă laude și noi adepți, cruciații sărăcimii, cu toate că se credeau ,,oșteni ai celor fără de păcate”, să fie huliți și chiar alungați prin tot felul de mijloace, plecarea lor fiind adevărată ușurare pentru locuitorii orașului german.
Jefuind teritoriul maghiarilor, în coborârea lor pe Dunăre, adepții lui Petre Eremitul au fost atacați de unguri, bulgari și chiar de o armată bizantină în apropiere de Nis.
Având un avans față de Petre Eremitul, pentru că plecase din răsăritul Europei, Gauthier fără Avere a pătruns primul în Imperiul Bizantin, primit cu solicitudine, la graniță, de trimișii împăratului Alexios I Comnen, după care, cu armata sa de cruciați, s-a îndreptat spre Constantinopol, la 20 iulie 1096, împăratul îngăduindu-i să-și așeze tabăra în afara zidurilor capitalei, în plus, obligându-se să asigure cele necesare traiului tuturor.
Cruciații lui Petre Eremitul au ajuns la Constantinopol la 1 august 1096, întâlnindu-se cu cei ai lui Gauthier fără Avere. În capitala Bizanțului a fost bine primit de împărat și Petre Eremitul, cu ocazia întrevederii fiind sfătuit: ,,Nu traversați Brațul (Bosforul) înainte de a sosi grosul armatei creștine, căci nu sunteți atât de numeroși pentru a-i putea învinge pe turci”. Împăratul i-a mai cerut să nu permită armatei sale provocarea de incidente în Constantinopol sau vecinătăți. Armată era prea mult spus, nefiind dotată nici cu armament și nici cu echipament militar adecvat.
O vreme, oamenii lui Petre Eremitul s-au abținut de la acte reprobabile, însă, când, după mare plictiseală, apucăturile rele au ieșit la iveală, punând stăpânire pe ei, s-au dedat la jafuri în cartierele mărginașe ale Constantinopolului și împrejurimi.
Cum situația s-a agravat, împăratul Alexios I Comnen a renunțat la ideea de a-i păstra pe cruciați până la sosirea armatelor feudale și, la 7 august 1096, a început să-i treacă pe malul asiatic. Ajunși acolo, s-au dedat la jafuri, incendieri de locuințe și profanări de biserici, după care au comis imprudența să atace granița turcă, aflată la câteva zeci de kilometri de Bosfor. După primul atac, urmările n-au fost grave, însă al doilea, pornit în lipsa lui Petre Eremitul, plecat la Constantinopol să pună la punct strategia de cucerire a orașului Niceea, s-a terminat prin masacrarea unui mare număr de cruciați, rămânând în viață doar vreo trei mii.
Pe lângă armatele lui Petre Eremitul și Gauthier fără Avere, în Europa a mai încercat să strângă cruciați din rândul săracilor și Volkmar, însă armata lui a fost decimată prin riposta hotărâtă a orașelor maghiare atacate de cruciați pentru jefuire.
Tot în Ungaria, o altă oștire, de peste 15000 de cruciați germani, a fost atacată și masacrată de armata regelui maghiar Coloman, după ce făcuse multe vandalizări.
Și, astfel, cruciada sărăcimii, desfășurată grăbit, înaintea cruciadei feudalilor – care organizau adevărate armate – începută cu mare entuziasm, a ajuns lamentabil una anarhică.
În cartea Alexiada, scrisă de prințesa Ana Comneana, fiica lui Alesios I Comene, este redată descrierea cea mai relevantă a oștirilor de săraci, înainte de orice, adevărate alaiuri ale oameni ,,tot atât de numeroși ca nisipul mării și ca stelele de pe bolta cerului”, prințesa comparând cruciada sărăcimii cu o ,,inundație precedată de o armată de lăcuste … care a distrus grâul și viile”.
Dezamăgirile mari ale prințesei și părintelui ei, împăratul Alexios I Comnen, erau atenuate de veștile care spuneau că, în acea vreme, din diferite provincii franceze, unii feudali deja strânseseră cruciați și porniseră prima lor cruciadă, așteptată cu încredere de împărat, după ce cruciada săracilor sfârșise în anarhie.
În Franța, se formaseră mai multe armate, hotărâte să se întâlnească la Constantinopol. O armată era condusă de Godefroi de Bouillon, ducele Lotharingiei de Jos, fratele său mai mic, Baudoin de Boulogne, un alt frate Eustache al III-lea, conte de Boulogne și vărul lor, Baudouin du Bourg; cea de-a doua armată cruciată era alcătuită numai din normanzi, îl avea comandant pe Bohemond de Tarent și nepotul său turbulent Tancred; a treia, venită din sudul Franței, era condusă de Raymond IV de Saint-Gilles, conte de Toulouse și marchiz de Provence; a patra oștire fiind a feudalilor din nordul Franței, comandați de contele Normandiei, Robert Courteuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul și de fratele său vitreg Etienne, conte de Blois și de Chartres.
Începeau, astfel, cruciadele unor armate în adevăratul sens al cuvântului.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
