Istorici români, dar și străini, în dorința de a răspunde curiozității multora, au fost interesați să evalueze tezaurul dacilor, luat de romani, cele mai multe calcule plecând de la studiul metopelor Columnei lui Traian, care, printre altele, reprezintă și bogății ale Daciei plecate spre Roma.
Francezul Jerome Carcopino a ajuns la o sumă de aproximativ 165 tone aur și 331 tone de argint, însă recunoaște că în secolul al VI-lea, scriitorul bizantin Johannes Lydos, pe baza lucrării ,,Getica” scrisă de Criton, stabilise cantități mult mai mari. Constantin Daicoviciu și Hadrian Daicoviciu susțin calculul profesorului francez, însă Ovidiu Maieru este de părere că ,,stabilirea valorii tezaurului dacilor din vremea lui Decebal, în special la aur, pare încă discutabilă și necorespunzătoare marilor resurse de care dispunea Dacia la acea vreme”, aceste resurse fiind principalul motiv pentru care romanii au început războaiele de cucerire.
În ceea ce privește argintul, 331 tone, stabilite de J. Carcopino, aproape toți istoricii susțin că această cifră reflectă realitatea, fiind de acord cu susținerea profesorului francez care apreciază că argintul putea să rezulte și urmare a exploatării plumbului în Dacia, chiar dacă se făcea prin mine puține și modeste, știindu-se că această exploatare ducea implicit la găsire de argint, chiar în cantități considerabile.
După cum atestă haldele dacice din Munții Apuseni, minele de aur erau slab aurifere și, atunci, în mod firesc, a apărut întrebarea: totuși, de unde avea Dacia atâta bogăție de metal nobil? Răspunsul a fost dat după descoperirea existenței numeroaselor exploatări intense, aluvionare, exploatare întinsă pe parcursul a zeci de ani sau secole. Munca istovitoare de căutarea aurului prin albii de râuri, a plecat de la cunoașterea valorii metalului nobil, demonstrată în schimburile comerciale cu negustorii greci din Mediterana și Balcani, care creaseră colonii-porturi pe țărmul Mării Negre și Dunăre, de unde plecau multe mărfuri, pentru schimburi intense, până în interiorul Daciei.
În urma acestui comerț, faima bogăției aurifere a Daciei a ajuns până la Roma. Se confirmau cele consemnate cu mult înainte de regele Darius al perșilor, după cele văzute la fața locului, în timpul expediției împotriva sciților.
Negustorii greci veniseră spre arcul carpatic doar pentru aur abundent și ieftin; dacii, ca locuitori ai munților și pădurilor, păstori sau vânători, neavând o agricultură dezvoltată, cu produse agricole abundente, care să determine vânzarea. În schimb, erau cumpărători de mărfuri plătite bine în aur.
Istoricul Ovidiu Maieru scrie că această situație specială a Daciei, care nu exporta pe atunci mai nimic, dar importa multe mărfuri din Orient și Mediterana, trebuie subliniată cu deosebire. Dovedește că prosperitatea coloniilor grecești s-a bazat aproape numai pe importul de mărfuri orientale, schimbate pe aurul abundent din Dacia, mult mai ieftin decât cel din Orient și Mediterana. Aurul dacilor aducea negustorilor greci un dublu câștig; mai întâi cel din vânzarea mărfurilor, apoi, câștigul din diferența de ,,curs” dintre Dacia și Grecia, unul mult mai mare.
În schimburile unui astfel de comerț, desfășurat multă vreme, aurul Daciei a ajuns la mare faimă.
Sunt și păreri care susțin, pe baza realităților istorice, că, de fapt, aurul dacilor, capturat de romani, ar fi fost de 4-5 ori mai mare decât cel stabilit de profesorul J. Carcopino, pentru că numai în felul acesta se poate explica cât de mult s-a dezvoltat economia Romei după anul 106, cu toate că făcuse foarte mari cheltuielile cu războaiele împotriva dacilor.
Istoricii au stabilit că aurul Daciei din timpul lui Decebal, peste 80%, era de proveniență aluvionară, și doar 20% provenea din exploatări miniere subterane. Acestea se explică prin abundența zonelor cu aluviuni aurifere, unde aurul era mult mai ușor de extras decât din subteran, unde, pentru câteva grame aur era necesară scoaterea la suprafață a tone de minereu.
Fără îndoială, dacii erau mari culegători de aur găsit la suprafață, ușor de extras, această îndeletnicire având-o mulți, atâta timp cât căutarea putea fi întreprinsă în numeroasele zone aurifere din Banat, Crișana, Munții Apuseni, munții Sebeșului, Olteniei, Făgărașului, Dobrogei, Moldovei, Bucovinei, Rodnei și Maramureșului. Se spune că nu este exagerată aprecierea că, anual, în tezaurul statului dac intrau cel puțin 15-20 tone de aur, strâns de o autoritatea tribală statală, răspunzătoarea pentru funcționarea unui sistem de colectare și percepere, asemănător altor formațiuni statale din acea vreme.
Aurul strâns în decursul vremii, s-a constituit într-un tezaur considerat ,,sfânt” de daci și, când a ajuns la peste 1000 tone, Daciei i s-a spus, pe drept cuvânt, ,,Țara Aurului”.
Cum Roma trecea prin declin, mai marii imperiului era firesc să vadă salvarea numai în aurul dacic și, astfel, li s-a înfiripat pofta de cucerire a lui, până la urmă, împăratul Traian făcând-o, cu mari costuri și sacrificii, victorii care au prilejuit, în capitala Imperiului Roman, serbări neîntrerupte de peste 100 zile.
Stăpân pe Dacia, Traian și ai lui au trecut, repede, la deschiderea altor mine de aur, pentru a căror exploatare intensă s-au adus, în repetate rânduri, minieri din centrul Europei, mai ales când s-a văzut că, pe lângă aur, se puteau extrage argint, plumb, cupru, antimoniu sau mercur.
Toți guvernatorii generali ai Daciei aveau obligație principală să supravegheze exploatările aurifere în așa fel încât Roma să nu fie păgubită și, atunci când descopereau măsluiri de cantități, furturi sau alte fapte care făceau posibilă luarea aurului spre alte căi, pedepsele erau capitale.
De aur nu se atingea nici guvernatorul, până nu i se stabilea dreptul cuvenit, în caz contrar fiind supus oprobiului general, după care era tras la aspră răspundere.
O practică des uzitată era aceea care avea loc la încheierea perioadei exercitării atribuțiilor, când guvernatorul trebuia să se întoarcă definitiv la Roma, numai însoțit de un grup al cetățenilor provinciei, care garantau că trimisul împăratului ,,administrase cu cinste și legalitate” provincia.
Așa s-a întâmplat în anul 153 e.n., când Marcus Sedatius Severianus, guvernator-general al Daciei, părăsea provincia ca să fie ridicat la rangul de consul suffectus de către împăratul Antonius Pius.
Garantarea îndeplinirii legale a atribuțiilor de către guvernator nu era deloc ușoară, mărturie în acest sens fiind inscripția latină dintr-un altar de piatră al podului cu balustrade de zidărie, care unește cele două părți ale stațiunii Băile Herculane, inscripție scrisă de Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, Iulius Carus și Valerius Valens, nimeni alții decât cei care-l însoțiseră la Roma pe Marcus Sedatius Severianus.
Satisfăcuți că scăpaseră cu bine de povara garantării, dar și de atacurile hoților de drum mare (latrones), cei cinci s-au oprit la băile romane, cu ,,apă caldă, țâșnitoare” din crăpăturile stâncilor muntoase și, prin inscripție, aduceau închinare ,,zeilor și puterilor binefăcătoare ale apelor sulfuroase”, bucuroși că ,,s-au întors sănătoși acasă”.
Cu toate că inscripția de al Băile Herculane nu dă și alte informații, istoricii sunt de acord că este posibil ca cei cinci să fi fost desemnați de mai multe centre urbane dacice să prezinte, în numele multor cetățeni, în capitala imperiului, felicitări și omagii pentru munca lui Severianus de guvernator-general al Daciei ,,care nu vătămase bunul mers al treburilor provinciei” și, drept consecință, primise onoruri din partea supușilor, între care și demnitatea de ,,patronus” al capitalei Sarmisegetuza, iar, pe cuprinsul întregii provincii i se ridicaseră inscripții onorifice, chiar statui.
Un atare înalt patron trebuia adulat și, după întoarcerea la Roma, existând convingerea că și din capitală va sprijini pe mai departe interesele Daciei și Sarmisegetuzei.
Este cert că Severianus avusese mare grijă să plece din Dacia cu tot aurul care se cuvenea Romei, altfel neputându-se explica chemarea sa în capitala imperiului, pentru ridicarea la rangul de consul suffectus, destul de greu de atins. Laudele la adresa lui fuseseră făcute în fața împăratului Antonius Pius și a senatului roman, de niște latini trăitori în Dacia, posibili complici ai lui, nu de niște daci care niciodată nu ar fi catadicsit să laude pe unul care, cu mult zel, se îngrijise ca aurul scos din pământul lor să ajungă, cât mai mult, la Roma. Cei care-l lăudaseră, nu vedeau nimic grav că aurul dacic luase alt drum și, fericiți, se destindeau în băile sulfuroase, aducând prinos de mulțumire și închinări ,,tuturor zeilor mari și mici”, patroni ai apelor termale. O formulă votivă prin care împăcau numeroasa lume divină care tutela izvoarele calde, după credințele de atunci, în jurul lor veghind: Hercule zeul puterii fizice și primul patron al apelor, Aesculapius cu Hygeia, cei care vindecau boli variate și posedau un templu chiar pe malul Cernei, lor adăugându-li-se un întreg cortegiu de nimfe, care ,,se scăldau tainic în bazinele cu apă pregătită pentru bolnavi, pentru că numai în felul acesta apele căpătau puterea de a vindeca”.
Ar fi nedrept să nu spunem că satisfacția însoțitorilor lui Severianus, care se bălăceau în apele termale, se datora și faptului că scăpaseră de atacul hoților (latrones), în zonă existând multe pietre de mormânt care aminteau de bogătași romani uciși, după jefuire, la drumul mare.
Cel mai scurtă cale de întoarcere din Roma ,,Cetatea celor șapte coline”, prin Dierna (Orșova), pe care călătoriseră cei cinci, era una care începea în portul italic Ancona, traversa Marea Adriatică, continua prin calea pădurilor de pe malul drept al Dunării, până pe lângă Belgradul de azi și, ajungea la drumul strâmt al legiunilor romane săpat, de soldați, în stânca ,,cazanelor” Dunării, așezat pe bârne de lemn fixate în piatră, terminat în anul 100 e.n.
După cucerirea Daciei, acest drum agățat de stânci, s-a dovedit cel mai lesnicios pentru trecerea aurului și prăzilor peste munți, să ajungă la Roma.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
