În luna mai 1212, pe timpul papei Inocențiu III, Etienne, mic păstor francez de 12 ani și Klaus, băiatul unor țărani germani, tot de o vârstă cu el, aproape în același timp, lansau tuturor copiilor chemarea pornirii la eliberarea Locurilor Sfinte căzute în mâinile musulmanilor. Și, până la urmă, cei doi mici ,,predicatori”, reușesc să strângă 50.000 de adepți care, pe drumuri diferite, își propun ajungerea la Marea Mediterană, convinși că apele acesteia se vor despica în două, lăsându-le culoar de trecere, pentru un drum mai departe.
Istoricul Doina Motaș scrie că Etienne era din Cloyes-sur-le-Loir, o mică localitate din apropierea de Orleans și, de cum a reușit să-și găsească adepți, a luat drumul curții regelui Filip II August al Franței, să-i ceară sprijin material și moral pentru ,,eliberarea Sfântul Mormânt de sub stăpânirea necredincioșilor”. Monarhul nu s-a entuziasmat prea tare de propunerea băiatului, pentru că, în 1189, după ce luase tronul la vârsta de numai 15 ani, participase la cruciada din acel an și își aducea bine aminte marile greutăți prin care trecuse, în urmă cu 23 ani, cu toate că în fruntea cruciaților se afla Richard Inimă de Leu, regele Angliei. Expedițiile exotice nu mai reprezentau nicio atracție pentru regele Filip II, fiindcă în Franța avea de stins multe probleme, iar lupta cu englezul Ioan-fără-de-Țară, urmașul lui Richard Inimă de Leu, nu era departe.
Pentru toate astea, s-a rezumat doar să elogieze zelul micului păstor, după care l-a sfătuit să mai aștepte câțiva ani și, cum spun cronicile, ,,cu multă dragoste, l-a trimis acasă”.
Călugărul dominican Vincent de Beauvais, autorul enciclopediei SPECULUM MAJUS, scrie că Etienne nu s-a descurajat de primirea ce i se făcuse la curte. Convins că acolo unde nu reușiseră adulții vor izbuti copiii ,,lipsiți de păcate”, a început să predice în lungul și latul Franței: la Tours, Limoges, Rouen și Montlucon, în fața catedralelor din Auxerre și Avallon, izbutind să adune în jurul său mii de băieți de vârsta lui sau cu câțiva ani mai mari ori mai mici. Tuturor, Etienne le-a dat întâlnire în luna iunie la Vendome, localitate de lângă Orleans.
Aproape în același timp, la rândul său, Klaus, prin localitățile de pe Valea Rinului, propovăduia aceeași cruciadă a copiilor. Născut într-un sat renan, Klaus a ținut primele predici în fața ,,Sanctuarului celor trei regi” din Koln și, către sfârșitul lunii iunie, împreună cu adepții săi, a pornit spre sud, mai întâi de-a lungul Rinului, prin Koblenz și Mainz, înaintând până în partea occidentală a Elveției de azi. Pe parcurs, convoiului i se adăugau noi și noi participanți, numărul lor ajungând la 20.000 de copii care, cu glasuri subțiri, intonau, plini de ardoare, un imn, cum că, ei, fără de păcate, vor intra în Ierusalim ,,pre mare pășind, fără a se uda”.
Vara lui 1212 a fost una foarte secetoasă. Arșița pârjolise toate ogoarele Europei occidentale, o mărturisire a vremii spunând că ,,pretutindeni se vedeau albii secate și leșuri de oameni sau dobitoace”. Asupra micilor pelerini s-au abătut multe mizerii și suferințe. Singura lor sursă de trai era mila locuitorilor din localitățile pe care le străbăteau și, la scurtă vreme, foametea, împreună cu bolile, au început să facă ravagii printre ei, multe sute rămânâd pe marginile drumurilor, învăluiți în praf, sfârșindu-se în lungi și chinuitoare agonii.
La 25 august, coloana supraviețuitorilor a traversat Geneva, după care micii cruciați s-au avântat în trecerea Alpilor. Vlăguiți de puteri, copiii ajunseseră abia să se târască, foarte mulți dintre ei pierind printre piscurile stâncoase, învăluite de ceață. Cei care au scăpat, prin eforturi supraomenești, au reușit să străbată munții și, în cele din urmă, au ajuns pe țărmul Mediteranei, la Genova.
În acest timp, micii cruciați francezi, sub conducerea lui Etienne, pătimind din cauza aceeași secete, dar fără să întâmpine bariera Alpilor, au făcut spre sudul Franței un marș de sute de kilometri, până la Marsilia, întâmpinați de valurile aceleași Mări Mediterane. Dar, atât la Genova cât și Marsilia, micii cruciați nemți și francezi, au trăit aceeași dezamăgire: vedeau că, deși neprihăniți, ruga din adâncul sufletului nu le era ascultată. Marea refuza profețiile care spuneau că-și va despica apele să le facă drum liber de trecere.
Știind că inspiratorul cruciadei copiilor fusese papa Inocențiu III, nimeni altul decât Giovani Lotario, conte de Segni, ales să ocupe scaunul pontifical la numai 38 de ani, lumea creștină a rămas oripilată când a auzit că micii ,,cruciați neprihăniți” au fost abandonați de acesta, papa fiind mult mai ocupat cu lupta pentru acapararea puterii pe cuprinsul întregii Europe, în vederea răspândirii credinței catolice. Pentru atingerea ambițiilor sale, Inocențiu III folosea cele mai josnice procedee – de la șantajul cu excomunicarea, până la trimiterea de spioni și asasini plătiți la curțile adversarilor săi – recurgând chiar la putere armată, dacă considera că se impune, jertfind în bătălii, cu păcătoasă indiferență, viețile a mii de adepți fanatici lui. Până la urmă, așa cum scrie Doina Motaș ,,și-a atins multe țeluri: l-a umilit și supus pe regele Filip al Franței; a readus Anglia lui Ioan-fără-de-țară sub dominația bisericii catolice; și-a impus voința lui Frederic II, aflat pe tronul Sfântului Imperiu Romano-German; a obținut declarații de vasalitate din partea Suediei, Danemarcei și Poloniei și a obligat Portugalia să-i plătească tribut”.
Pe deasupra, Inocențiu III a inițiat și creat cea mai sinistră instituție a evului mediu, ,,Sfântul Oficiu al Inchiziției”, ale cărui tribunale au terorizat timp de secole întreaga lume catolică.
Să spulbere în fașă orice tendință novatoare, Inocențiu III a reprimat sângeros pe toți cei care puneau la îndoială vreuna dintre dogmele catolicismului, între 1209-1218 fiind masacrați mii de ,,eretici”.
Fire războinică, papa Inocențiu III, în 1212, a mobilizat o puternică armată să izgonească pe musulmani din Peninsula Iberică, după care a inițiat cea de a patra cruciadă, ascunzându-i scopul, acela de a crea o breșă în sistemul de apărare al Imperiului Roman de Răsărit, să ocupe Constantinopolul, pentru începerea exercitării autorității și asupra Bizanțului. Era deci o cruciadă care nicidecum nu viza eliberarea Locurilor Sfinte, papa urmărind dobândirea de noi teritorii și avuții în favoarea catolicismului.
S-a ajuns, astfel, în situația ca, după ce, la început, Inocențiu III încurajase cruciada copiilor, susținând că: ,,Merităm pe deplin mustrarea copiilor, pentru că noi, cei maturi, dormim, în vreme ce ei se grăbesc să elibereze Locurile Sfinte”, micii cruciați să fie dați aproape uitării.
Totul se explica prin faptul că papa sprijinise ,,Cruciada copiilor”, numai atât cât ea și-a jucat rolul de ,,deșteptare” a celor maturi, după care, știind că o veritabilă expediție presupunea antrenarea unor mari cheltuieli, după părerea lui soldate cu un mare eșec, și-a luat mâna protectoare de pe micii combatanți.
Intuind situația, cârmuitorii Genovei, au refuzat micilor cruciați primirea între zidurile orașului, silindu-i să-și improvizeze o tabără la malul mării. În naivitatea lor, copiii, în fiecare zi, așteptau ca apele să se despartă pentru un drum de trecere, dar, când și-au dat seama că acestea se încăpățânau să o facă, au luat drumul spre sud, în afară de câteva sute, rămași în împrejurimile portului, adoptați de familii genoveze, înduioșate de trista lor soartă.
Cei porniți la drum au trecut, timp de două săptămâni, prin Piacenza, Modena și Livorno, până au ajuns la Pisa. Aici, doi căpitani de vase, auzind povestea lor, s-au oferit să ia la bord, până în Palestina, peste o mie de mici cruciați.
Era începutul lunii octombrie, când cele două corăbii au ridicat ancorele și s-au făcut nevăzute în larg. De atunci, nu s-a mai auzit nimic despre ele. Ce s-a întâmplat, niciodată nu s-a știut. Au fost emise doar ipoteze: naufragiu pe timp de furtună, sau capturare de către pirați.
Urmat de cei nouă mii de copii care mai rămăseseră, după îmbarcarea pe corăbii a celor o mie, Klaus s-a îndreptat spre Roma, unde papa Inocențiu III i-a acordat o audiență, îndemnându-l să se întoarcă acasă și, în afară de câteva sute de mici cruciați care s-au aciuiat prin orașele peninsulei, mare parte au ascultat îndemnul papei. Pe drumul întoarcerii, însă, mulți au pierit, astfel că în primăvara anului 1213, dintre cei 20.000 care plecaseră, mai puțin de 1500 și-au mai revăzut meleagurile natale. Mâniați de ucigașa aventură în care Klaus le târâse copiii, părinții celor dispăruți i-au linșat tatăl.
Destinul micilor cruciați francezi conduși de Etienne a fost mai tragic, după ce doi armatori din Marsilia, Hugues Ferry și Guillaume de Paquere, s-au oferit, și ei, să-i transporte, pe cheltuiala lor, până la Locurile Sfinte. Copiii au acceptat bucuroși și s-au îmbarcat în grabă pe cele șapte corăbii mari, ale ,,generoșilor” armatori.
Când navele navigau în largul coastelor Sardiniei, au fost prinse de o furtună năprasnică și două dintre ele au naufragiat în apropierea insulei San Pietro, fără să existe supraviețuitori.
Micii cruciați, de pe cele cinci corăbii rămase au ajuns, până la urmă, în Alexandria, însă au trăit dezamăgirea să vadă că armatorii nu i-au mai lăsat să-și continue călătoria spre Locurile Sfinte și, cu mare mârșăvie, i-au vândut, ce sclavi, bogaților stăpâni musulmani ai Egiptului.
Abia după șaptesprezece ani de robie, vreo opt sute de supraviețuitori ai acestui rușinos târg au fost eliberați, în urma tratatului de pace încheiat de sultanul Al-Khanul cu regele Frederic II al Germaniei.
Așa se încheia ,,Cruciada copiilor”, una dintre cele mai bizare întâmplări ale întunecatului ev mediu de mijloc, socotită de mulți ,,o greșeală de neconceput a istoriei”, posibilă, în primul rând, din cauza marii îndoctrinări religioase a părinților, îngăduitori cu plecarea copiilor de lângă ei, dar și papei Inocențiu III, care, inițial, a văzut în mișcarea ,,micilor cruciați” trezirea interesului celor maturi pentru ,,războaiele sfinte”, suport de credință, dar și de trecere a unor noi teritorii la catolicism.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
