Mănicești – nume care te introduce într-o lume diferită de cea pe care o vedem zilnic, prin liniștea unei transfigurări.
Mînicești este un sat din Argeș, inclus în comuna Băiculești, un Așezământ Monahal care a intrat în legendă precum ctitorul său, reputatul preot, prof. universitar dr. Constantin Onu, acum devenit monahul Meletie Vatopedinul, întors de la Athos cu Marea Schimă.
Sfinția Sa a păstorit, luminat, îndrumat zeci de suflete, spre lauda Domniei Sale, dar a confirmat prin Colina Luminii de la Mănicești că omul sfințește locul.
În această mănăstire totul vorbește de credință, de har, de pași spre mântuire: de la biserica întotdeauna plină, de la Sfintele Icoane și Marea Icoană a Maicii Domnului, Axionita – Axion Estin – care domină încăperea, de la Sfintele Moaște adunate cu migală, până la impunătorul și liniștitul părinte Meletie.
Impresionează atmosfera religioasă, oamenii cufundați în rugăciune, cântările divine, Tatăl Nostru de pe zidul exterior expus în iconițe pentru surdo-muți – părintele fiind cel mai mare specialist din țară în limbajul mimico-gestual. Însăși imaginea sa trimite la sfinții tăcuți și îndurerați.
La Muntele Athos, cufundat în solitudine, în rugăciuni, în mântuire,a devenit călugărul Meletie după numele Sfântului Meletie. Așa a fost să fie, iar viața s-a derulat în paralelism cu aceea a Sfântului.
Lagământul cu Iisus pare un sacrificiu pentru cei neavizați, dar puțini înțeleg faptul că el aduce împlinirea în sufletul acestor oameni mari. Și drumul spre împlinire, în orice domeniu, nu e ușor. Puțini îl străbat.
Ceva din credința, din energia, din sensibilitatea părintelui Meletie s-a strecurat în sufletul enoriașilor care i-au ascultat înaltele predici.
Ceva din energia divină a trecut ca un fum în sufletul pelerinilor conduși de Sfinția Sa, de părinții David și Culiță, de fratele Mihai Neagoe la Muntele Athos.
Spre acest liman binecuvântat au venit pelerinii cu sfială și speranță! Cei care au cunoscut înălțarea și căderea, greșeala și regretul, pentru că suntem și oameni și zei, cum spunea Goethe, ei au fost fericiți, iluminați, închinându-se la Brâul Maicii Domnului, la Sfintele Moaște și icoane.
Acolo a căzut lacrima, a înfiorat oftatul, s-a auzit suspinul, de acolo a izvorât speranța. Icoanele au ascultat în tăcere, au privit și binecuvântat, căci icoanele sunt vii, a afirmat părintele Arsenie Boca. Au înțeles și au ostoit suferința, Sfintele Moaște au picurat energie de care toți aveam nevoie.
Cât de puțin îi trebuie omului să fie fericit! Departe de locuri încărcate de energie negativă, sunt locuri benefice.
Au vrut Maica Domnului și Domnul Iisus Hristos ca noi să ajungem aici, să ne bucurăm de binecuvântări, de sănătate, de viață. Viața este dragă oricui. Suntem înconjurați de viață, ocrotiți de Iisus care se află pretutindeni, fie că este natură cosmică, fie că este natură terestră.
Să fim în relație cu natura, cu Dumnezeu care înseamnă viață.
Comuniunea aceasta e binefăcătoare, au mărturisit-o pelerinii printre lacrimi de recunoștință, prin cuvinte – adevărate pagini de jurnal.
Toți am trecut printr-o experiență, toți am străbătut un drum inițiatic mai greu sau mai ușor, cum s-a hotărât de Sus.
De aceea sufletul și fruntea s-au ridicat, semn de înălțare morală.
Dar s-au ridicat prin credință.
Credința este coloana de fum care ne dă echilibru moral, este gravă, eternă, ne ajută în clipele de introspecție să ne regăsim, să iubim viața, oamenii, tradițiile și obiceiurile, identitatea noastră, valorile morale.
Care este lecția de viață?!?!
Am descoperit-o în pelerinajul nostru spre Sfântul Munte Athos, în fața odoarelor pe care le venerăm, în impresionantele biserici cu icoane și moaște făcătoare de minuni, la mormântul Sf. Paisie Aghioritul care ne înțelege, lângă Sf. Dumitru la Salonic, pretutindeni, pe drumurile sfinte parcurse.
Și aici, ca la Sfântul Mormânt, am simțit fiorul energiei divine!
Ne înclinăm și ne închinăm cu smerenie, mulțumind Sfinților, lui Dumnezeu și lui Iisus, Maicii Domnului că am trăit și trăim clipa înaltă. Mulțumim părinților Meletie, David, Culiță și fratelui Mihai!
Lecția vieții ne îndeamnă spre toleranță și empatie cu semenii, sub lumina demnității și a credinței.
Oare nu aceasta desprindem din învățătura Domnului nostru Iisus Hristos?
Trăind în cenușiul cotidian, dorim o dimensiune luminoasă, dar depinde de noi cum o realizăm, cum înțelegem să devenim buni, sinceri, să prețuim valorile morale prin care am rezistat.
Renata ALEXE
