# Virgil Diaconu – ”Jurnal erotic” și Marian Barbu – ”Femeie cu ghepard”
Miercurea trecută, cunoscuții scriitori argeșeni Virgil Diaconu și Marian Barbu și-au prezentat, la Biblioteca Județeană Argeș, cărțile de poezie recent tipărite. Cei doi sunt vizibili în arena literară județeană și națională, Virgil Diaconu – mai mult prin creațiile poetice, iar Marian Barbu – mai mult prin eseistica și critica literară. Echipa de succes este regăsită și la nivelul conducerii revistei Cafeneaua literară, publicație editată de Centrul Cultural Pitești – director, Virgil Diaconu și redactor-șef, Marian Barbu.
Denisa Popescu: ”Poezia de dragoste – ca împărăția pământului și a cerului la un loc. Am fost, astăzi (miercurea trecută, n.r.), mai aproape de ea decât oricând, grație lui VIRGIL DIACONU și lui MARIAN BARBU. Am intrat prin cele două porți mari – ”Jurnal erotic” și ”Femeie cu ghepard”. Sunt câțiva care s-au simțit atât de bine, atât de ”acasă”, că n-au vrut să se mai întoarcă. Cine îi caută, să ceară cheile împărăției de la Virgil și de la Marian.”
Rozariul singurei tristeți
Marian Barbu
Nu am de ales, am să îmi trăiesc singura viață până la sfârșit
iarna trecută pe geamul ferestrei alături de înmărmuritele flori
-un exercițiu de admirație pentru mersul cu capul în nori-
am desenat un cerc pe aburul sufletului meu istovit.
nu-i prea mult de atunci,în numele Tatălui și al Fiului,știu,
cercul precis,în Grădina Înghețului s-a mai tot conturat
linia pornită atunci s-a ghemuit pregătindu-se de înnoptat
ca și mersul pe jos,într-o doară,al trupului meu răbduriu.
vă voi spune așa,viața aceasta este chiar singura viață avută
suntem macii plăpânzi ai nesfârșitului lan de secară
dormim adânc într-un timp la marginea căruia veșnic coboară
tăișul clipei cât veacul în carnea îndurerată și slută.

Apariții
Virgil Diaconu
Sub streaşina glasului tău
mă întorc seara în grădină, mamă,
în grădina smintită de cireşii înfloriţi şi de vrăbii.
Nu mai cuprinzi lucrurile…
Umbli prin camere, măsori singurătatea.
Între fotoliu şi pat, singurătatea.
Cana cu apă a rămas neatinsă,
ceasul a împietrit în perete.
Şi făpturile din albumul cel vechi
au dat năvală în casă.
Ele umblă zălude prin camere,
măsoară singurătatea.
Iată-l pe bunicul în hainele lui de paradă
şi cu medaliile pe piept. Cu toate medaliile,
ca să-ţi alunge tăcerea şi teama.
Iată fecioara, care are chiar mâinile tale.
Şi care aleargă pe câmp după fluturii amiezii.
Fecioara cu aripi de fluture.
Şi copilul, care prinde pentru tine
soarele cocoţat în cireş.
Toate au dat năvală în odaie,
de parcă lacrima nu ţi-ar fi de ajuns.
Uneori, tu mă trezeşti din somn
şi îmi arăţi noaptea bătută în cuiele de argint. –
O călătorie pentru care nu sunt nici acum pregătit.
Şi pentru care nu voi fi niciodată.
Copacii din grădină se dau cu capul de pereţii casei.
Şi eu mă închid în camera mea.
Nici n-am văzut când m-am lovit de cana cu apă.
De cana cu apă, din care se vede bine că a băut cineva…
Întotdeauna se întâmplă ceva peste puterile mele.
Ceasul din perete mă strigă toată noaptea cu bătăile lui.
Şi inima aleargă ca o nebună pe-afară,
prin grădina smintită de floarea de cireş şi de vrăbii.
Nici nu mai ştiu dacă vrea să ia în braţe pădurea
sau să îngroape totul în cenuşă.
