Mitul simpatiei franceze pentru români încă mai funcționează și în zilele noastre, dar la cote mult mai scăzute. El se bazează în special pe argumente istorice, prezentate de cele mai multe ori în plan emoțional. Analizat după criterii realiste, vom vedea că lucrurile nu stau chiar așa și că mai totdeauna au primat interese concrete și de conjunctură.
Originile relaţiilor româno-franceze se pierd în secolele trecute. Începuturile epocii moderne la români semnifică, politic şi cultural vorbind, efortul aproape disperat de a ieşi de sub tutela turcească, grecească şi rusească. Cel mai puternic argument, cel al latinităţii, ne-a îndreptat, oarecum paradoxal, nu spre Italia cum ar fi fost de aşteptat, ci spre Franţa, la fel de generoasă cu ofertele în plan cultural, dar mai puternică din punct de vedere politic şi mult mai puţin interesată în a-i converti pe românii ortodocşi la catolicism.
Criza de proporţii ce a cuprins Imperiul Otoman la sfârşitul secolului al XVIII-lea a permis Principatelor de la gurile Dunării să declanşeze îndrăzneţe acţiuni de emancipare, care vor culmina cu desfiinţarea monopolului turcesc asupra comerţului în urma Păcii de la Adrianopol, în 1829. Numai că plecau turcii şi veneau ruşii. În testamentul său, Ştefan cel Mare lăsase un mesaj, pe cât de ciudat, pe atât de adevărat: „lucrează cu turcul că e cinstit, fereşte-te de muscal că te vinde!”. În noua conjunctură, singura şansă de salvare era Occidentul, în special Franţa. Încet, încet, locul dascălilor şi al buchiilor greceşti ori slavone a fost luat de majordomii şi guvernantele ce vorbeau o limbă ce va fi sunat tare ciudat în urechile ţăranilor de la curţile boiereşti. Franţuzismele, de cele mai multe ori amuzant stâlcite, deveniseră grila supremă a emancipării boierilor munteni şi moldoveni. Alecsandri şi Eminescu nu au scăpat prilejul de a le ironiza. Pe de altă parte, însă, ele anunţau naşterea unei noi clase politice la români: burghezia. Numai aşa se explică proporţia covârşitoare filofranceză a burgheziei române de mai târziu.
Tinerii şcoliţi la Paris au format cea mai strălucită generaţie de oameni politici din istoria naţională, cunoscuţi sub denumirea de „paşoptişti”. Aceştia au fost artizanii celor mai importante momente ale istoriei naţionale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: revoluţia de la 1848, Unirea de la 1859, obţinerea independenţei la 1877, aducerea prinţului Carol de Hohenzollern şi proclamarea României ca regat în 1881. Toate aceste evenimente au fost legate într-o măsură mai mică sau mai mare de Franţa sau, mai bine zis, de interesul Franţei faţă de Principatele de la gurile Dunării. Adică pentru a controla această zonă strategică foarte importantă pentru vremea aceea și nu numai.
Revoluţia franceză şi personalitatea lui Napoleon au influenţat decisiv gândirea politică a boierilor români, ignoraţi totuşi de marele împărat în 1807, când îi cereau sprijinul pentru crearea unui stat românesc – „barieră redutabilă între nord şi sud”. Idee excepţională care va fi înţeleasă de Franţa mult mai târziu, când expansiunea Rusiei spre Balcani începuse să îngrijoreze cu adevărat.
Războiul Crimeei (1853-1856) a dezvăluit, odată în plus, dacă mai era nevoie, intenţiile Rusiei şi înfrângerea acesteia a fost cel mai bun prilej pentru Napoleon al III-lea să realizeze ceea ce ceruseră boierii cu jumătate de secol înainte: un stat românesc capabil să blocheze expansiunea ruşilor în Balcani. Acelaşi Napoleon al III-lea a mai dat o mână de ajutor românilor în momentul extrem de delicat creat de abdicarea lui Cuza, când Austria, Rusia şi Turcia cereau desfacerea unirii. Aducerea lui Carol pe tronul României a fost un mare succes diplomatic care, fără sprijinul lui Napoleon al III-lea, nu s-ar fi realizat. Desigur, este ştiută legătura de rudenie dintre acesta și principele Carol, însă au primat interesele politice, economice şi militare ale Franței faţă de gurile Dunării.
Sfârşitul secolului al XIX-lea marchează o slăbire a interesului Franţei, înfrântă de Germania şi decăzută din poziţia de mare putere, relaţiile româno-franceze răcindu-se considerabil. Originea germană a regelui, cât şi oportunităţile economice oferite de Puterile Centrale (Germania, Austria şi Italia) vor determina orientarea interesului românilor spre acestea. Înţelegerile economice, politice şi militare semnate la 1883 au avut consecinţe extrem de pozitive pentru dezvoltarea statului român la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Declanşarea Primului Război Mondial şi politica de alianţe ce a premers acest eveniment au determinat o nouă apropiere între România şi Franţa. Românii, în proporţie covârşitoare, se pronunţau pentru a merge în război alături de Antanta şi, implicit, de Franţa, care garantau realizarea obiectivelor naţionale. Din nefericire, semnele trădării s-au arătat încă de la început, promisiunile făcute de Antanta (Franţa) nefiind, nici pe departe, onorate. Livrările de armament şi muniţie către România s-au făcut cu greutate şi, la scurt timp, au încetat. Ofensiva din Grecia, ce urma să neutralizeze armatele germano-bulgare de la Dunăre, nu s-a mai declanşat. România a trecut rapid de la extaz la agonie, fiind la sfârşitul anului 1916 în prag de catastrofă.
Numai situaţia extrem de gravă care s-ar fi creat, pentru Antanta, prin scoaterea României din război a determinat intervenţia energică a Franţei în sprijinul refacerii armatei române. Desigur că ar fi o impietate să nu amintim aici sacrificiul medicilor, aviatorilor şi altor militari francezi, căzuţi pe pământul românilor.
Din păcate, la sfârşitul războiului, România va fi din nou trădată de Franţa. Cel mai mare om politic român al tuturor timpurilor, Ionel Brătianu, a trebuit să protesteze energic atunci când trupele sârbeşti au invadat Banatul până dincolo de Timişoara. Ulterior acestea s-au retras, însă teritoriul locuit de români pe Valea Timocului, denumit Banatul sârbesc, a rămas în componenţa Serbiei. Pe de altă parte, acceptul ca trupele româneşti să elibereze Ardealul însângerat de hoardele honvezilor unguri nu s-a dat decât în ultimul moment, când revoluţia bolşevică a lui Bella Kun devenise un avanpost ameninţător al ofensivei sovietelor ruseşti spre centrul Europei. Ionel Brătianu, în condiţiile tratamentului profund discriminatoriu la care era supusă România, care pierduse în război peste o jumătate de milion de oameni, a părăsit capitala Franţei demisionând din funcţia de prim-ministru pentru a nu semna tratatul cu Austria
Perioada interbelică a marcat o nouă apropiere a României de Franţa, în special în domeniul culturii. Putem afirma, fără teama de a greşi, că geniul românesc şi-a găsit în acele timpuri deplina afirmare la Paris. Acolo au trăit, au creat şi au fost preţuiţi de întreaga lume Brâncuşi, Enescu, Traian Vuia, Coandă, Emil Cioran, Eugen Ionescu şi mulţi alţii.
Pe plan politic însă, relaţiile româno-franceze s-au deteriorat continuu. Vizita aproape disperată a lui Carol al II-lea în Franţa, în toamna anului 1938 a evidenţiat încă o dată că România fusese abandonată de aliatul său tradiţional şi o aştepta soarta Cehoslovaciei.
Pe timpul comunismului, Charles de Gaulle şi alţi preşedinţi francezi au vizitat România contribuind astfel la scoaterea ţării din izolarea în care se găsea, pe de altă parte însă, recunoscând regimul de dictatură de la Bucureşti.
După revoluţia din 1989, urmărită în direct la Paris, francezii au trecut rapid de la admiraţie la dispreţ. Presa franceză, după ce a relatat evenimentele de la Bucureşti până la detalii, s-a întrecut apoi în a demonstra că nu a fost decât o lovitură de stat. Ulterior, dispreţul a căpătat şi alte forme de exprimare, românii fiind consideraţi ţigani de către unii francezi..
Spre deosebire de Germania, de exemplu, care nu şi-a disimulat niciodată interesele şi intenţiile faţă de România, fie că au fost bune sau rele, Franţa şi le-a ascuns de cele mai multe ori sub masca bunelor intenţii, a simpatiei deosebite pe care o are pentru români, meteahnă pe care se pare că nu a scăpat nici în zilele noastre.
Prof. dr. Cornel Carp
