La 130 de ani de la naștere, Biblioteca Județeană Dinicu Golescu Argeș îl omagiază pe Lucian Blaga, poet, dramaturg, filosof, traducător, academician și diplomat român, născut la data de 9 mai 1895, fiind considerat una dintre cele mai importante figuri ale culturii româneşti, ce s-a remarcat printr-o vocație intelectuală de excepție.
În fondul Colecțiilor Speciale din cadrul Bibliotecii se află lucrări deosebit de valoroase din opera poetului Lucian Blaga: Poemele luminii, București, Editura Cartea Românească, 1919; Pașii profetului: Poezii, Cluj, Editura Ardealul, 1921;
Cultură și cunoștință, Cluj, Editura Institutul de Arte Grafice Ardealul, 1922; Filozofia stilului, București, Editura Cultura Națională, 1924; Ferestre colorate: Însemnări și fragmente, Arad, Editura Librăriei Diecezane, 1925; Trilogia culturii: Orizont și stil. Spațiul mioritic. Geneza metaforei și sensul culturii, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1944.
Autori importanți au dedicat lucrări de istorie și critică literară referitoare la opera și viața poetului, care se regăsesc în colecțiile bibliotecii. Dintre acestea amintim: Dumitru Micu, Lirica lui Lucian Blaga, București, Editura pentru literatură, 1967; Dan C. Mihăilescu, Dramaturgia lui Lucian Blaga, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984; Ion Bălu, Opera lui Lucian Blaga, București, Editura Albatros, 1997.
Lucian Blaga a debutat în ziarul Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în Românul, cu studiul Reflecții asupra intuiției lui Bergson (1914). A fost membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care se desparte în 1942, şi înfiinţează la Sibiu, revista Saeculum (1942-1943). A fost redactor la ziarele Voința și Patria, membru în comitetul de direcție al revistei Cultura, colaborator permanent la publicațiile Adevărul literar și artistic și Cuvântul. Prima sa dramă, Zamolxe, apare în ziarul Voința în 1920, premiată în 1922 de Academia Română cu Premiul Adamachi pentru debut.
În anul 1935 primește Premiul C. Hamagiu al Academiei Române pentru activitatea dramatică și poetică din ultimii ani, iar în 1936 a fost ales membru al Academiei Române. În perioada 1939-1948 Blaga a fost profesor la Catedra de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). O lungă perioadă (1926-1939), a lucrat în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru.
Rostirea literară a lui Lucian Blaga a fost primită de conștiința timpului cu o uimire apropiată celei pe care o suscită sentimentul miracolului.
Opera sa vastă cuprinde volumele de poezii: Poemele luminii (1919), Pașii profetului (1921), În marea trecere (1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curțile dorului (1938), Nebănuitele trepte (1943). Majoritatea poemelor au fost grupate de Lucian Blaga în ciclurile definitive Vârsta de fier, Corăbii cu cenușă, Cântecul focului și Ce aude unicornul. Sunt editate postum volumele de proză Hronicul și cântecul vârstelor (1965), Luntrea lui Caron (1990).
Alături de literatură, filosofia rămâne pentru Lucian Blaga un spațiu preferat de explorări ideatice. Creația sa filosofică este grupată în trei trilogii: Trilogia cunoașterii (1943), Trilogia culturii (1944), Trilogia valorilor (1946); din cea de-a patra, Trilogia cosmologică, autorul a publicat doar volumul Diferențialele divine.
Lucian Blaga a tradus Faust de Goethe și Laocoon de Lessing, a tălmăcit în limba română poemele multor scriitori ai literaturii universale.
În dramaturgie, Blaga prelucrează mituri străvechi pe care le regândește, le reinterpretează investindu-le cu sensuri filosofice, influența expresionismului simțindu-se mai mult decât în poezie.
Poemele luminii este prin excelență cartea unor experiențe sufletești, având valoarea unui document autobiografic. Lumina de care poetul își simte inundată ființa lăuntrică, la ivirea iubitei, este: „…un strop din lumina/ creată în ziua dintâi,/ din lumina aceea-nsetată de viață…”. Întreaga lui făptură e posedată de dor, de aspirația la totalitate, traduse în viziunea mitică a voinței oarbe de existență: „o mare/ și-un vifor nebun de lumină/ făcutu-s-a-n clipă:/ o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,/ o sete era de lume și soare ”.
Evoluând de la jubilația primăvăratică din Poemele luminii, spre interiorizările seismice din În marea trecere și Lauda somnului, Lucian Blaga va parcurge o dramă a cunoașterii, specifică, din care va rezulta un sistem filosofic, care îl vor înălța pe poet la treapta cea mai înaltă a consacrării.
Exasperării argheziene de a nu putea cuprinde absolutul, poemele lui Blaga îi răspund cu proclamarea deznădejdii ca stare ontologică a umanității, ca fatalitate. Poetul nu caută pe Dumnezeu, îl știe pierdut în închipuirile copilăriei: „Când eram copil, mă jucam cu tine/ și-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie./ Apoi sălbăticia mi-a crescut,/ cântările mi-au pierit/ și, fără să-mi fi fost vreodată aproape,/ te-am pierdut pentru totdeauna/ în țărână, în foc, în văzduh și pe ape”.
Apropiind spiritul de cer, de permanențe, de începuturi, muntele e un sălaș al altei vieți, templu al veșniciei: „ Intru în munte. O poartă de piatră/ încet s-a închis. Gând, vis și punte mă saltă./ Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă!/ Din ferigă vulpea de aur mă latră”.
Copilăria îi pare filosofului „singura poartă deschisă spre metefizica satului”. Poetul afirmă că „pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit și cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că și satul, la rândul lui, își găsește suprema înflorire în sufletul copilului”.
Teama de viață, tăgăduirea ei, se conjugă în opera poetului cu ispita trăirii, cu setea de cunoaștere și mai ales cu spaima trecerii: „ Oprește trecerea. Oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”. Poetul „tristeții metafizice” se simte reînchegat prin întoarcerea în țărână: „Mă întorc de acum ca/ albina spre stup, / cu harul supt aripi,/ cu-amurgul în trup”.
Poezii de neuitat sunt îndeosebi acelea în care erosul e trăire directă, dramă sau fericire: ”Capre roșii vin din vale – /copleșiți stăm amândoi – / vin să-și uite fericirea/ verii calde, lângă noi”. Saltul în sfere e, în imaginația blagiană, destinul nu doar al unuia, ci al perechii: “În ceasul acela înalt, de-alchimie cerească,/ silirăm luna – și alte vreo câteva astre,/ în jurul inimilor noastre/ să se-nvârtească”.
Poetul prin care miturile românești au urcat, transformate în valori de creație superioară, treptele universalității, se întrevede perpetuat în ele, anonim, „Contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu”.
Lucian Blaga, fruct de lumină al cântecului său, apologet al “spațiului mioritic”, se întrevede mistuit, asemenea păstorului din străvechea baladă, în țărâna „stelei” din care s-a întrupat, luminând cu ea în golul fără hotar : „ Cuvânt încerc-a se rosti”/ Veni-va zi!Veni-va zi!/ Înmormântat în astă stea,/ în nopți voi lumina cu ea“.
Dr. Cristina Baciu, Biblioteca Județeană Dinicu Golescu Argeș
