Când membrii Guvernului Provizoriu de la 1848 erau în primejdie, la chemarea lui C. A. Rosetti, au fost trase clopote de alarmă în tot Bucureștiul și, ,,ca într-o clipită”, mulțimea a sărit în ajutor, fără să bănuiască complotul pus la cale de coloneii Odobescu și Solomon, trecuți de partea armatei otomane, sosită deja în Țara Românească, să înăbușe revoluția.
Un corespondent al ,,Gazetei Transilvaniei”, relata că, la ordinul lui Solomon, soldații din subordine au înconjurat palatul unde se aflau revoluționarii și, când mulțimea s-a apropiat, au început să tragă, fără să producă victime. Mânios, colonelului a ordonat: ,,În carne” și imediat au apărut rănirile, unele chiar mortale. Oamenii adunați s-au încurajat, însă, văzând că printre ei erau și bucureșteni cu arme.
Nemulțumit, colonelul Solomon a ordonat a treia oară să se tragă. Atunci, cei fără arme, din garduri, porți rupte și scânduri, fără vreo comandă, au ridicat baricade să apere membrii guvernului provizoriu, în așteptarea cavaleriei care avea misia să-i apere.
Numai că, până să vină cavaleria, a apărut, de pe Podul Mogoșoaiei, înarmată cu două pistoale, Ana Ipătescu, strigând: ,,Curagiu, copii, moarte trădătorilor!” Mulțimea ,,s-a electrizat” și, înfierbântată, a început să strige de mai multe ori: ,,Moarte vânzătorilor!”
Intervenția acestei femei a fost providențială. Masele îndemnate de C. A. Rosetti, Ion Brătianu și preotul Ambrozie, poreclit de atunci ,,popa tun”, l-au făcut pe colonelul Solomon, ,,strâmtorat de toate părțile”, să-și retragă forțele la Cazarma veche, cu tunurile împinse de soldați.
Guvernul provizoriu, format din Neofit, mitropolitul Țării Românești, G. Scurti, N. Bălcescu, A. G. Golescu, C. A. Rosetti și I. C. Brătianu, era, pentru moment, salvat, dar lucrurile nu s-au oprit aici, membrii și susținătorii săi, fiind până la urmă arestați, condamnați sau siliți să ia drumul surghiunului, spre dezamăgirea multor români dornici de libertate și a străinilor care-i elogiaseră, precum francezul Jules Michelet, care spusese: ,,Ați făcut mare lucru să puneți o națiune în călindarul lumii”. O zisese, după ce Guvernului provizoriu dăduse Decretul nr.1/26 iunie 1848, prin care se stabilea că: ,,Steagul național va avea trei culori: albastru, galben și roșu. Devisa română, care va fi scrisă atât pe steaguri, cât și pe monumente și decrete publice, se va compune de aceste două cuvinte: Dreptate, Frăție. Dreptatea, această stea strălucitoare, care luminează omenirea și o povățuiește în calea binelui, vocea ca oamenii să fie mai întâiu slobozi și deopotrivă, și frăția, acest sentiment străbun românesc, leagă inimile pentru obștescul folos”.
Dintre revoluționari, Nicolae Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad, Dimitrie Bolintineanu și C. A. Rosetti, au fost suiți, la Giurgiu, pe o ghimie (corabie mică) turcească, să ajungă la închisori din Bosnia.
Exilații nu știau că, de pe malul Dunării, ghimia era urmărită, cu copilul în brațe, de Maria, soția lui C. A. Rosetti, care nu se împăca cu gândul că bărbatul îi era târât în surghiun. O vreme, a însoțit-o Dumitru Brătianu, pe urmă pictorul Daniel Rosenthal, timp în care ploaia, noroiul, emoțiile, osteneala, după cum scrie Jules Michelet, ,,au făcut ca laptele mamei să înceteze”. Ca să potolească foamea copiliței, ruga femeile întâlnite în cale s-o alăpteze.
Fetița fusese născută în zilele când izbucnea revoluția, și îi pusese numele Libertate. Erau momentele când C. A. Rosetti se lupta între datoria de a sta la căpătâiul ei și chemarea participării la revoluție. Văzând emoția soțului, Maria, stăpânindu-și durerile, i-a arătat copila nou născută și i-a zis: ,,Sărut-o și pleacă!”
Urmărită de agenți turci și austrieci, a reușit totuși să treacă granița, pe la Orșova, deghizată în straie țărănești și, la mică distanță, în satul sârbesc Sfenița, administrat de habsburgi, a pus la cale un ospăț, în care, soldații strajei turcești de pe ghimia care transporta prizonierii pașoptiști, s-au îmbătat fără să mai știe de ei.
Atunci, Maria Rosetti a adunat primarul, preotul, o mulțime de locuitori din sat și, cu ajutorul lor, eliberează românii, după care, să-i facă rost soțului de pașaport, își vinde multe lucruri și, sub pretextul să-i arate fetița ținută în brațe, i-l înmânează, C. A. Rosetti, reușind, astfel, să se refugieze în Franța, acolo, unde, după un timp, o reîntâlnește și pe ea.
Fără efortul și îndrăzneala Mariei Rosetti, bărbatul ei, Bălcescu și ceilalți fruntași pașoptiști, suiți pe ghimia turcească, s-ar fi stins în cine știe ce temniță otomană, mucedă din Bosnia.
Maria Rosetti se născuse în 1819 pe insula Guernsey, Marea Britanie, în familia armatorului Edward Grant, cu origini scoțiene, mama sa, Marie Le Lacheur, franțuzoaică, fiind o femeie care împărtășise dogmele bisericii anglicane, biserica istorică, apărută în timpul reformei protestante din Anglia, prin ruptura regelui Henric al VIII-lea de papa Clement al VII-lea, care refuzase să-i accepte divorțul.
După ce, în 1837, Effingham, fratele mai mic al Mariei, a fost numit secretar al lui Robert Gilmar Colquhom, consulul britanic la București, la puțin timp a adus-o și pe ea în Țara Românească, familia părăsind insula scoțiană Guernsey pentru mutare la Plymount.
Ajunsă în București, Maria Grant a început să lucreze ca guvernantă, angajată de familia colonelului Ioan Odobescu, să ofere lecții de engleză fiului Alexandru, nimeni altul decât viitorul scriitor.
Prieten cu Effingham – fratele ei, C. A. Rosetti cunoaște pe Maria, se îndrăgostește de ea și, la scurt timp, o cere în căsătorie. Nunta a avut loc la Plymount, în 31.08.1847, într-o ceremonie anglicană, apoi la Viena, într-o ceremonie ortodoxă, la care au participat, cu soțiile, frații Alexandru și Ștefan Golescu, ca nași.
La rândul său, fratele Mariei se căsătorește cu Zoe Racoviță, fiica lui Alexandru Racoviță și nepoata Zincăi Golescu. Nici el nu se mai întoarce în Marea Britanie, ajungând mare proprietar de terenuri. (Unul dintre ele, stăpânit de fiul său Robert .E. Grant și urmașii săi, situat între Soseaua Crângași și Manufactura Belvedere, parcelat pentru vânzări, a dus la apariția cartierului Grant, de la care, în 1909, și-a luat numele celebrul pod bucureștean).
Istoricul Paul Cernovodeanu scrie că Mariei, la început, i-a fost greu să se integreze în cercurile boierești române, dar, ,,datorită calităților sale înnăscute, prin inteligența și cultura sa, a reușit să se impună”.
În 1850, pictorul Daniel Rosenthal, un evreu aflat alături de români, pictează tabloul ,,România Revoluționară”, în care femeia îmbrăcată în costum popular românesc, nu este nimeni alta decât britanica Maria Grant, ajunsă Rosetti după căsătorie.
Pentru pictarea tabloului, prins la Budapesta, într-o încercare de a traversa Țara Românească, Daniel Rosenthal ajunge să fie torturat de autoritățile austriece până își găsește sfârșitul, la moartea sa Maria scriind că: ,,Rosenthal a fost unul dintre cei mai credincioși oameni pe care Dumnezeu i-a creat după chipul său. A murit pentru România, pentru libertățile sale, a murit pentru prietenii săi români”.
După întâmplarea cu ghimia turcească, în refugiul francez, Maria Rosetti publică lucrarea ,,Principatele Dunărene”, colaborează la ziarul ,,La Presse” și își ajută soțul să tipărească revistele ,,România viitoare” și ,,Republica Română”, în care militau pentru unire.
Soții Rosetti se întorc în Țara Românească, în 1856, după semnarea Tratatului de la Paris, prin care s-a pus capăt Războiului Crimeii și, de cum ajung la București, intră împreună în Partida Națională, care milita pentru unirea țărilor române, înfăptuită, după cum se știe, în 1859.
Maria și-a susținut soțul să scoată ziarul ,,Românul”, unde alături de acesta scrie multe articole, așa cum o făcea și în alte publicații apărute sub girul lui C. A. Rosetti. A publicat și propria revistă, ,,Mama și copilul”, fiind considerată prima jurnalistă din presa românească.
În același timp s-a implicat în organizarea unor evenimente culturale, cum a fost sărbătoarea din 1871 de la Putna, pentru care a strâns fonduri.
După ce a susținut cu entuziasm proclamarea independenței, în 1877, strânge fonduri, să fie ajutați răniții din război, și pune bazele spitalelor din Craiova sau Turnu Măgurele, conducând un comitet al femeilor din care făceau parte multe soții de medici.
În timpul foamei care a urmat, s-a implicat în strângeri de fonduri pentru combaterea consecințelor grave ale acesteia.
De fiecare dată a fost alături de C. A. Rosetti, în mai multe rânduri președinte al Camerei Deputaților și ministru, printre care ministru în primul guvern al lui Carol I, de două ori primar al capitalei, membru fondator, în 1867, al Societății literare române, devenită ulterior Academia Română.
Ori de câte ori presa soțului său era încătușată, Maria Rosetti ,,întreținea neatins focul patriotic”, sub forma unor ziare ,,care se adresau copiilor, mamelor, familiilor” prin care reproducea fidel gândirea luptătorilor de la 1848 și, ceea ce nu-i era permis lui C. A. Rosetii, scria Maria sub alte forme.
A susținut, în multe din articolele sale, printre primele în țara noastră, dreptul legitim al femeilor de a fi recunoscute egale cu bărbații în viața publică.
Prietenia de durată cu Pia Brătianu, soția lui Ion Brătianu, cel care a marcat istoria noastră cu multe inițiative înțelepte, moderne, asemenea lui C. A. Rosetti, a demonstrat viabilitatea zicalei care spune că ,,în spatele unor bărbați puternici, stau femei puternice”.
Maria Rosetti a manifestat preocupare aleasă și pentru educația celor patru copii ai săi, supraviețuitori din cei opt născuți, Vintilă (jurnalist și scriitor) și Libertate Sofia, remarcându-se în sfera politică a liberalilor, atât în timpul vieții tatălui lor, cât și după moartea acestuia din 8 aprilie 1885, când s-a stins, în București, după o agonie de 3 zile.
Cei care au cunoscut îndeaproape pe scoțiano-franceza românizată, au caracterizat-o ca având ,,curaj bărbătesc și rară gingășie feminină”.
La moartea sa, în 26 februarie 1893, când avea 73 ani, ziarul liberal ,,Voința Națională”, publica un necrolog prin care era catalogată ca femeie remarcabilă a generației sale.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
