Săptămâna trecută a fost sărbătoare în casa Elisabetei Rizea de la Nucșoara. A venit în vizită părintele profesor Constantin Necula, de la Sibiu, pentru a filma o emisiune pentru Televiziunea Română. Doar că eroina anticomunistă zâmbea din Veșnicie și dintr-un tablou așezat cuminte în odaia cea bună a casei.
”Căutând adăpost împotriva ultimei zăpezi, am intrat în căsuța de la nr 16, Nucșoara. Cu Parintele Constantin Necula si prietenii Bogdan Varvoreanu, Constantin Berevoianu.”, a scris pe Facebook profesorul de istorie Cătălin Nedelcu, și domnia sa oaspete de seamă în căsuța Elisabetei Rizea. O casă pentru care o mână de oameni luptă să o restaureze. Statul n-are bani.
Elisabeta Rizea este o personalitate emblematică a Argeșului, prea puțin amintită în ultimii ani. S-a născut la 28 iunie 1912 și a murit pe 4 octombrie 2003, iar viața sa seamănă cu viețile sfinților din sinaxare. S-a luptat din răsputeri pentru a sprijini partizanii anticomuniști, a fost chinuită și umilită de fosta securitate, dar a rămas luminoasă la chip și cu o credință nezdruncinată în Dumnezeu.
Peste ani, a povestit parte din ce a trăit în cei mai grei ani ai vieții sale:
„Mi-au luat tot comuniștii. Ginerele, cuscru, toți au făcut pușcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani. Mă aducea lumea cu țoala acasă. Ultima dată, a venit căpitanul Cârnu cu bastonul de cauciuc și o curea pe mână. «Spune!» N-am spus. «Îți dăm 300 de lei!» «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginți…» M-a trântit pe jos. M-a legat și m-a bătut cu cauciucul, de la ceafă la călcâi, și pe stânga și pe dreapta. Dar n-am luat banii lui! Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. «Spune!» Purtam coadă cu fundă.
Mi-au aruncat fota și am rămas în ie. Mi-au legat coada sub cârligul de la lampa din casa boierului. Coada era groasă. Eram și eu altfel la 38 de ani… Cârnu mi-a tras scaunul. Ălălalt mi-a tras și masa. Coada mi-a rămas în cârlig și eu am căzut la pământ. Așa mi-au smuls părul. Am făcut tratament și nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut… Dacă vorbeam, omorau jumătate de sat! După ce mi-au tras masa de sub picioare, au început să mă bată cu un băț până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste și am leșinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii și mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic.”
