După ce guvernul provizoriu de la 1848 a numit prefecți noi, doar în județul Muscel au apărut revolte locale. Primul prefect, un profesor, pus pe goană de o parte a populației Câmpulungului, împreună cu refugiați din București, opozanți ai revoluției, a lăsat locul, de îndată, unui anume domn Iano, dar, și acesta a fost nevoit să fugă, după revolta micii formațiuni locale de pază și ordine, formată din străjerii, care, cu arme date de ocârmuire, călări pe caii proprii, făceau de serviciu pentru comunitate, o săptămână din lună, în schimbul scutirii de plata dărilor.
În rândul membrilor guvernului provizoriu, cele două întâmplări de la Câmpulung-Muscel, au stârnit multe neliniști și, după discuții aprinse, s-a hotărât să fie convocat la colonelul Nicolae Golescu, ministrul Treburilor din Lăuntru, tânărul de 20 ani, Ion Bălăceanu, slujitor al ideilor revoluției, prieten devotat a lui Nicolae Bălcescu, nimeni altul decât fiul cărturarului Constantin Bălăceanu, cel care sprijinise pe Gheorghe Lazăr să deschidă, în 1818, Școala Națională de la ,,Sfântul Sava”.
Surprins de convocare, Ion Bălăceanu s-a prezintat de îndată și, cum urgența impunea ca întrevederea să fie una scurtă, i s-a comunicat, direct, că trebuie să meargă la Câmpulung-Muscel pentru restabilirea ordinii în ,,citadela reacționară din care ne-au fost izgoniți toți prefecții”. Tânărul revoluționar, însă, dându-și seama de marea dificultate în care era solicitat să intre, a replicat: ,,Dacă-i așa, porniți într-acolo trupe și nu mai e trebuință de mine”.
,,Nu! Un prefect trebuie să restabilească ordinea, și noi te rugăm să primești această misiune. E nevoie să pleci chiar astă seară. Am și trimis o ștafetă maiorului Pleșoianu, pe care ai s-o găsești în drumul dumitale. Te cunosc bine și sunt liniștit asupra rezultatului misiunii dumitale. Poftim și decretul de numire!”, a încheiat Nicolae Golescu și, fără să mai poată spune ceva, tânărul Ion Bălăceanu s-a lăsat îmbrățișat. După cum scrie în propriile memorii: ,,punând la bătaie și amorul propriu, am primit și, peste două ore, întorcându-mă acasă, după ce mi-am rezolvat la minister câteva treburi, am găsit gata de drum caii de poștă și am plecat însoțit de un subofițer de jandarmerie așezat pe capra trăsurii”.
La prima stație de poștă a fost primit de comandantul Pleșoianu cu batalionul său, dar, spre panica acestuia, care avea de îndeplinit ordine, Ion Bălăceanu a refuzat ajutorul, pe considerentul că poștalionul în care se afla mergea mai repede decât trupa de pedestrași și, cum trupa îi era subordonată, le-a strigat: ,,Vă ordon să nu mă-nsoțiți!” ,,Dar e o adevărată nebunie să vă expuneți astfel de unu singur, să fiți insultat și eventual maltratat de turbații ăia de-acolo!”, a încercat Pleșoianu să-l lămurească. ,,Dacă sunt singur nu mă tem de nimic, în vreme ce, dacă veniți cu mine, mi-e mai teamă pentru dumneata, pentru oamenii dumitale, decât pentru mine”, i-a replicat pe loc și, după ce comandantul s-a văzut nevoit să se supună, tânărul prefect și-a continuat calea, în galopul celor opt cai, până la ultima stație de poștă dinaintea intrării în oraș. Convins că polițaiul șef fusese informat de sosirea sa, a cerut să fie dus la sediul poliției.
De cum a ajuns, i s-au relatat toate evenimentele din Câmpulung-Muscel.
În oraș se refugiaseră, din București, o adunătură de boieri, nemulțumiți că dezrobirea țiganilor fusese impusă de Constituție, ceva care li se părea o monstruozitate. După ce reușiseră să aibă o influență puternică asupra unora din târg și județ, șleahta boierilor nemulțumiți s-a zaverit, alături de localnici docili, provocând înlăturarea celor doi prefecți.
Ion Bălăceanu a mulțumit polițaiului șef pentru informații, i-a dat întâlnire la prefectură, să-i prezinte lista boierilor refugiați din București și, spre marea lui surprindere, când i s-a arătat, a descoperit că printre ei se aflau și rude de-ale sale. Polițaiul a rămas surprins, primind ordin că, fără excepție, e musai să-i informeze pe toți, în chipul cel mai politicos, că șeful stației de poștă are dispoziție să le pună la îndemână oricâți cai ar fi dorit, pentru părăsirea localității, cu timp de gândire doar 24 de ore, peste acest soroc nefiind nicio îngăduire.
A mai ordonat polițaiului să convoace, la primărie, toate notabilitățile urbei Câmpulung-Muscel, pentru prezentare, cunoaștere și notificarea temeiurilor sosirii sale.
A doua zi, când boierii zavergii deja plecaseră, unii spre București, alții spre Brașov să se alăture prințului Bibescu, prefectul Ion Bălăceanu a ajuns la primărie, unde se aflau întruniți fruntașii orașului și câțiva boiernași din vecinătăți. A lămurit celor de față că fusese numit în funcție nu numai să restabilească ordinea, dar și pentru luarea la cunoștință a tuturor motivelor de nemulțumire pe care ei le-ar fi putut ridica împotriva administrației anterioare, și era hotărât să le dea satisfacție în toate aspectele în care aveau dreptate, dispunând de puteri depline în acest scop. Le-a mai spus că ar fi putut să-și facă intrarea în oraș în fruntea a cinci sute de ostași, dar a venit singur, să le dovedească încredere și să-i convingă că, în ce-l privește, nu-i consideră oameni ai dezordinii. Ca prefect al revoluției, le-a mai amintit că este dator să aplice întru totul principiile Constituției acesteia, cu toate că mulți dintre ei nu acceptau organizarea gărzii naționale, sau dezrobirea țiganilor, la care nu voiau să convină, sub pretextul că, de când e lumea, țiganii s-au pomenit robi. Cum revoluția fusese făcută tocmai pentru a pune sfârșit unor asemenea stări de lucruri, le-a cerut să accepte ce li se impune. Ascultători, s-au învoit și, întrebați dacă mai ridică vreo obiecție, au răspuns că nu, obligându-se să îndeplinească tot ce le va pretinde legal, dar să nu fie tratați cu asprime. Totuși, a avut surpriza ca un boier bătrân, Rudeanu, îmbrăcat în costumul său străvechi, să-l înfrunte: ,,Auziți: unul dintr-ai noștri, un Bălăceanu, revoluționar! Nu-mi vine să cred!” ,,Și pentru ce nu? Ideile au progresat! Da! Sunt cu revoluția, pentru că ea reprezintă actualitatea; dar dacă ea ar lua-o prea departe, fiți pe pace că m-ași retrage”.
În Câmpulung-Muscel, cea mai de vază familie boierească, care exercita o mare influență asupra destinelor orașului și județului, era familia Rucărenilor, socotită singura ce arătase ceva concesii ideilor moderne, după ce, dintre patru frați, cel mai mare studiase la Paris, iar al doilea făcuse parte din oștire, de unde se retrăsese cu gradul de căpitan.
Prefectului Ion Bălăceanu, de cum a aflat, nu i-a fost greu să priceapă că în rândul acestei familii exista o supărare, pentru faptul că guvernul provizoriu îi nesocotise. Scăparea din vedere a început s-o îndrepte, prin rugarea căpitanului Rucăreanu să primească comanda Gărzii Naționale organizată local, sub condiția ca în 3 zile aceasta să fie pusă pe picior de funcționare și, cum căpitanul a fost de acord, totul s-a întâmplat conform celor stabilite.
Deși tânăr, prefectul Ion Bălăceanu, cu fler de bun conducător, l-a numit subprefect pe fratele cel mare al căpitanului Rucăreanu, școlit la Paris și, imediat, locuitorii Câmpulungului n-au mai vorbit de nesiguranță, ajungându-se într-o stare de mulțumire a lor față de prefect și a prefectului față de ei.
Cum era o vreme când informația circula foarte greu – singurele mijloace de informare fiind ștafetele călări – abia a doua zi s-a aflat în Câmpulung, că la 13 septembrie 1848, trupele otomane, sub comanda lui Fuad-efendi, pătrunseseră în București, după ce înfrânseseră rezistența roatei pompierilor din Dealul Spirii și restauraseră vechiul regim regulamentar, pentru același scop fiind adunate la Milcov și trupe țariste.
Pe 14 septembrie, polițaiul șef i-a prezentat lui Ion Bălăceanu un voluntar din armată în misiune de curier, prins când încercase ocolirea orașului ca să ajungă la frontieră. Adus în fața sa, prefectul a descoperit că voluntarul avea un ordin către comandantul român de la trecătoarea Branului. Îl înștiința că a fost numită o caimacanie nouă și că nu trebuie să recunoască altă autoritate. Prefectul a cerut curierului să-i povestească, cu de-amănutul, tot ce se întâmplase în București și, după ce a văzut că nu mai avea niciun act asupra sa, i-a dat liber. Curierul l-a întrebat dacă are voie să răspândească noutățile purtate cu sine și, după răspunsul afirmativ și-a continuat drumul spre comandantul român de la trecătoarea Branului. S-a ajuns, astfel, ca primii provinciali care au aflat că efectele evenimentelor din București se extind în țară, să fie câmpulungenii.
Tânărului prefect și-a dat seama de pericolul care-l pândea. Nu-i mai rămăsese decât să vadă care era atitudinea populației față de el. Înainte de orice, a dat ordin șefului poliției și ,,tistului” său păstreze pe mai departe, chiar cu mână forte, drapelele arborate pe clădirea prefecturii și turnului Bărăției, imediat după ce tricolorul fusese adoptat de revoluție, în culorile: albastru, galben și roșu, combinație între steagurile Țării Românești și Moldovei, prima având unul albastru și galben, a doua, unul albastru cu roșu.
Celor doi funcționari pe care-i avea, le-a cerut să-i spună dacă se socoteau încă depinzând de el și, când i s-a răspuns că atâta timp cât va fi acolo, îi vor împărtăși soarta, le-a cerut să poarte pe mai departe cocarda tricoloră, cât va putea să poarte și el eșarfa tricoloră de prefect.
Fără să-și pună întrebarea ce preț aveau să plătească pentru actul lor de bună credință, funcționarii au acceptat totul, sub jurământ.
A doua zi, prefectul Ion Bălăceanu a ieșit, ca de obicei, pe jos, să străbată târgul. La Cercul local al elitei muscelene, unde se afla întreaga protipendadă a orașului să discute evenimentele din București, în starea de neliniște a tuturor, s-a ajuns până acolo încât cineva a pus în discuție pregătirea unor măsuri de rezistență. Ion Bălăceanu a răspuns că, de vreme ce țara fusese ocupată de trupe turcești și ruse, pentru el, guvernul român este reprezentat de Tabăra militară a voluntarilor de pe Câmpul lui Traian, din Râureni, Jud. Vâlcea, condusă de Magheru și că de acolo așteaptă ordine, pe care, de cum le va primi, le va aduce la cunoștința câmpulungenilor prin sunete de trompetă și tobă.
Ziua s-a scurs, pe mai departe, în stare grea de nesiguranță, până seara târziu, când prefectul, înainte de culcare, a primit vizita polițaiului șef, venit conspirativ cu vestea că șeful poștei din Pitești dorește să-l vadă. Primit imediat, șeful de poștă, revoluționar înflăcărat, i-a spus că și-a deșelat cei mai buni cai să-l alarmeze că a doua zi, dis-de-dimineață, ostașii turci pot fi la Câmpulung-Muscel, un batalion fiind pornit deja din Târgoviște, cu ordin să fie arestat și dus sub escortă la București.
Întors peste noapte acasă, nimeni n-a aflat vreodată de fuga șefului poștei din Pitești la prefectul de Muscel.
Știrile primite îi interziceau, lui Ion Bălăceanu, orice alt drum în afară de cel spre Transilvania, singurul pe care mai putea să scape, mai ales că, în aceeași zi, un ofițer curier l-a încunoștințat că Magheru, presat de agentul diplomatic englez, se refugiase prin trecătoare Turnu-Roșu, cu toți cei care ca și el participaseră la revoltă. Făcuse totul după ce s-a despărțit de trupă și ofițeri, nu înainte să-i dezlege de jurământul de credință față de revoluție.
Dându-și seama că, în Țara Românească, drapelul tricolor mai fâlfâia doar deasupra prefecturii din Muscel, fără să-l dea jos, tânărul prefect a luat drumul Rucărului, ca prieten devotat, ca să poată însoți pe Nicolae Bălcescu în toate încercările sale, patetice, pentru conjugarea forțelor progresiste ale românilor și maghiarilor, în vederea continuării revoluției.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
