Întrupare literară a conștiinței românești, Mihai Eminescu ne-a lăsat o operă poetică al cărei farmec „se explică prin efectul ei asemănător cu cel al muzicii. De aici și senzația de infinit pe care o dă poezia eminesciană.“(Garabet Ibrăileanu).
În lirica noastră, „versul lui Eminescu se detașează în mod izbitor. Simți îndată că ai de-a face cu un reformator. E o necunoscută vibrare de gândire și de sentiment. Altă limbă, altă viață, cuvintele au suflet, culoare, formă, fiecare epitet este o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară și ce frumuseți ritmice, neatinse încă, până la el!“ (Alexandru Vlahuță).
Eminescu este un om al timpului modern, „cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruință „de a ceti, de a studia, de a cunoaște, el își înzestra fără preget memoria cu operele însemnate din literatură antică și modernă“. Cunoscător al filosofiei (Platon, Kant, Schopenhauer), al credințelor religioase (creștine și budiste), admirator al „Vedelor“, „pasionat de operele poetice din toate timpurile, posedând știința celor publicate despre istoria și limba română, el afla în comoara ideilor, astfel culese, materialul concret, de unde să-și formeze înalta abstracțiune, care în poeziile lui ne deschide așa de des, orizontul fără margini al gândirii omenești.“ (Titu Maiorescu, în „Critice“ «1867-1892», vol.II, București, Editura Librăriei Socecu & Comp., 1892, p. 306)
Înțelegând personalitatea lui Mihai Eminescu, înțelegem, totodată, și una din părțile esențiale ale operei sale: bogăția de idei, care „înalță toată simțirea lui (căci nu ideea rece, ci ideea emoțională face pe poet) și vom vedea chiar în pătrunderea acestei bogății intelectuale până în miezul cugetărilor poetului, puterea mișcătoare, care l-a silit să creeze pentru un asemenea cuprins ideal și forma exprimării lui, îndeplinând astfel amândouă cerințele unei noi epoci literare.“ (Titu Maiorescu, în „Critice“, p. 305)
În acest fel se explică și adânca impresie pe care a produs-o opera eminesciană asupra tuturor. Fiecare dintre noi am simțit în felul nostru ceea „ce a simțit Eminescu, în emoțiunea lui; numai că el îi rezumă pe toți și, mai ales, are darul de a deschide mișcării sufletești cea mai clară expresie, așa încât glasul lui, deșteptând răsunetul în inima celorlați, le dă totodată cuvântul, ce singuri nu l-ar fi găsit. Aceasta […] este binefacerea, ce o revarsă poetul de geniu asupra oamenilor, poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor și el trăiește, de acum înainte, în viața poporului său. (Titu Maiorescu, în „Critice“, p. 308)
În semn de respect și de recunoaștere a valorii operei poetului, în decembrie 1883, criticul literar, Titu Maiorescu adună toate poeziile publicate de Eminescu, de-a lungul a doisprezece ani, în Revista „Convorbiri literare“ la care adaugă și poezii din cele 44 de caiete-manuscris, pe care acesta i le lăsase în grijă înainte de a se interna la Viena și le trimite, la Editura Socec, pentru a fi publicate.
Peste doar două luni, în februarie 1884, Maiorescu îi scria lui Mihai Eminescu:
„Acum trebuie să știi că volumul de poezii ce ți l-a publicat Socec, după îndemnul meu, în Decemvrie anul trecut <1883>, a avut cel mai mare succes, așa încât Socec stă încă uimit: […] Poeziile D-tale sunt azi cetite.[…] și la întoarcerea în țară, te vei trezi cel mai popular scriitor al României. Așa cam este, când te simți primit cu atâta iubire de compatrioții tăi.“
Motivul care îl animă pe Titu Maiorescu să publice poeziile eminesciene, chiar dacă unele „dintre acestea („Venere și Madonă“, „Mortua est“, „Egipetul“, „Noaptea“, „Înger de pază“, „Împărat și proletar“, Rugăciunea unui Dac“, „Înger și Demon“) nu fuseseră revăzute de poet (așa cum mărturisea acesta în manuscrise) este acela de a prezenta publicului iubitor de literatură, „scrierile poetice […] ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întruchipa adânca sa simțire, și cele mai înalte gândiri într’o frumuseță de forme, subt al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viață“. (în „Prefață“ volumului „Poesii“, scris de Mihai Eminescu, ediția I, publicat la Bucuresci, Editura Librăriei Socecu & Teclu, în anul 1884.)
Primele ediții ale operei eminesciene, publicate de criticul literar Titu Maiorescu
Dintre edițiile prime, numite și maioresciene, deoarece acestea au fost prefațate de reputatul critic literar, Titu Maiorescu, regăsim în fondul Colecțiilor Speciale: ediția întâi, tipărită în ianuarie 1884, de Editura Librăriei Socecu & Teclu; ediția a treia, care este o ediție de lux, tipărită în 1888, la aceiași editură bucureșteană și care spre deosebire de prima ediție cuprinde încă trei poezii- „La steaua“, „De ce nu-mi vii“ și „Kamadeva“.
Alături de aceste două ediții, considerate valoroase, deoarece sunt tipărite în timpul vieții poetului, în fondul nostru mai regăsim și două ediții postume: ediția a șasea, tipărită în 1892, ce include un studiu biografic, intitulat „Poetul Eminescu“ (semnat de Titu Maiorescu) și ediția a opta, tipărită în 1901, ce prezintă la final un „Post-scriptum“, în care este clarificată data nașterii poetului
Gabriela Tomescu
Secția Colecții Speciale
Biblioteca Județeană „Dinicu Golescu“ Argeș
