După ce frumoasa Maria, sora domnitorului Mihai Racoviță, îndrăgostită de chipeșul stolnic Constandache, l-a părăsit pe stolnicul Vasile Ceaurul, în gândirea soțului abandonat a încolțit o pătimașă dorință de răzbunare împotriva familiei Racoviță. Cum războiul austro-turc din 1716-1718 arătase slăbirea puterii otomane, prilejul i s-a arătat foarte repede, pentru că Vodă rămânea pe mai departe fidel Înaltei Porți, în timp ce, în Moldova, începuseră să apară forțe care militau pentru ,,slobozenia de sub turci”.
Vasile Ceaurul, nepot de frate al fostului domn Gheorghe Ștefan, ajutat de spătarului Miron Cuza și postelnicul Nicolae Șoldan, înjghebează principala mișcare împotriva domnitorului loial turcilor, după ce generalul Stainville, aflat în Transilvania, urmărind scoaterea Moldovei de sub suzeranitatea otomană, cu ajutor austriac, le pune la dispoziție un corp de armată sub comanda francezului F. Ernaut.
Atacurile împotriva domnului Moldovei, loial turcilor, au fost declanșate odată cu venirea detașamentelor austriece, la care s-au alăturat cete de țărani răzvrătiți, în scurt timp mișcarea devenind destul de mare, după ce la ea a aderat și o parte din boierimea mijlocie.
Tulburările, în cronicile vremii, sunt cunoscute sub numele de ,,Războiul catanelor”, pentru că așa se numeau ostașii austrieci, catane fiind porecliți și localnicii, posesori de arme care intrau în rândurile răzvrătiților.
Vasile Ceaurul și-a stabilit cartierul general la mânăstirea fortificată Cașin, ctitoria sa, din care, cete de moldoveni cu austrieci, plecau să prade și să ia ostatici boierii credincioși domnului Mihai Racoviță, pe care-i eliberau doar contra unor sume mari de bani.
Starea de neliniște și teamă de la curtea domnească a luat o mai mare amploare după ce s-a răspândit, tot mai stăruitor, vestea că Mihai Racoviță va avea aceeași soartă ca Nicolae Mavrocordat din Țara Românească, prins de austrieci și trimis la Sibiu. Pe când Vodă dormea mai mult pe la prieteni sau în mânăstirea Cetățuia, Vasile Ceaurul a continuat să dea atacuri din ce în ce mai îndrăznețe. Cu o ceată de răzvrătiți, a lovit chiar moșia Răcăciuni din ținutul Putnei, a vel (mare) logofătului Ilie Catargiu, omul de încredere al domnitorului vândut turcilor. La atac, au luat parte și foarte multe cete de prigoniți din satele apropiate, care au distrus conacul, dând foc caselor, împrăștiind vitele și golind 12 gropi de grâu, în vreme ce altă ceată condusă de biv (fost) postelnicul Nicolae Șoldan lovea la Mărgineni, conacul clucerului Iordache Ruset, stăpân pe nu mai puțin de o sută de sate.
Răzmerița s-a întins mereu și curtea domnească, intrată în panică, după cum scriu istoricii C. Constantinescu – Mircești și Ion Dragomirescu, nu mai avea încredere nici în cei mai apropiați boieri, neștiind care dintre ei trecuseră de partea lui Vasile Ceaurul și care erau, pe mai departe, credincioși lui Vodă.
În asemenea împrejurări, Mihai Racoviță se retrage la mânăstirea Cetățuia și, de acolo, trimite oamenii de-ai săi cu cărți pe la mazili, sfătuindu-i să fugă de catane, pentru că dacă se dă cu ele ,,puterea împărăției turcești este mare”.
Cum primejdia creștea, fără să stea prea mult pe gânduri, Vodă cere ajutor pașei din Hotin și turcul îi trimite la Iași 200 tătari și 800 cazaci.
Catanele austriece conduse de căpitanul Ernault împreună cu răzvrătiții lui Vasile Ciaurul, după atacurile asupra caselor boierești din nordul Moldovei, se îndreaptă spre Cetatea Neamțului și fac din ea punct de fortificație.
Rămas cu puțini oșteni, Mihai Racoviță trimite iscoade să găsească locurile unde se cuibăreau răzvrătiții și, după trădări, prinde pe fiul spătarului Miron Cuza, închizându-l la mânăstirea Bârnova, pentru că se ,,ajunsese” cu catanele.
Spătarul, spre a-și răzbuna fiul, vestește pe căpitanul Ernaut și pe Vasile Ceaurul, aflați în Cetatea Neamțului să pornească spre Iași, în fruntea catanelor, pentru că Vodă putea fi ridicat, după ce, gândind că i se știrbește autoritatea, renunțase la tătarii și cazacii trimiși de pașa de la Hotin, singura lui pază fiind doar slujitorii din jurul său.
În fruntea cetelor, Ernaut și Ceaurul pornesc neîntârziat spre Iași însă, Vodă, de cum află, poruncește, în taină, banului Dimitrie Macri să aducă în pripă armată mare de tătari ,,pentru a scăpa țara de neprietenii împărăției turcești”.
În acel moment, Vasile Ceaurul săvârșește greșeala care, în cele din urmă, a dus la înfrângerea răzvrătiților. În loc să atace Iașul alături de catanele lui Ernaut, ia o parte din cete și se abate spre Șerbești, unde amorezul Costandache își avea moșia. Ajuns acolo, Vasile Ceaurul nu are satisfacția să prindă pe chipeșul stolnic. Izbutise să se salveze prin fugă. În schimb, face prizonieră pe Maria, fosta soție, luată din casă ,,goală și desculță”, învelită doar în cojocul țigăncii care-și urma stăpâna, până la mânăstirea Cașin, unde fostul ei soț, gustă, în sfârșit, din cupa răzbunării. Ca și cum această umilință n-ar fi fost de ajuns, Maria este trimisă la Brașov, unde generalul Stainville, protectorul răzvrătiților o aștepta să se desfate cu ea. După multe peripeții, scriu C. Constantinescu-Mircești și Ion Dragomirescu, Maria scapă și călăuzită de niște ciobani din Săcele, buni cunoscători ai potecilor de munte, trece din nou în Moldova.
În acest timp, Ernaut, fără să știe că Mihai Racoviță trimisese după ajutor tătărăsc, atacă pe negândite curtea de la Iași, fără să-l prindă pe Vodă refugiat în mânăstirea Cetățuia. Catanele înconjoară mânăstirea, forțează porțile principale și, după puțin timp, sunt deschise ,,fără nicio silă” de seimenii păzitori. Răzvrătiții intră înăuntru, dau drumul celor închiși acolo, cu toate că boierii loiali lui vodă, cățărați pe ziduri, trăgeau asupra lor.
S-a produs o învălmășeală de neînchipuit și, în toiul luptelor, mulți luptători au căzut de o parte și de alta, până când, în toiul încleștării, venind dinspre Tătărași, în goana cailor, au intrat în luptă tătarii. Luat prin surprindere, Ernaut și catanele își pierd cumpătul și se retrag în dezordine sub dealul Cetățuiei. Ieșit din mânăstire, Mihai Vodă, reușește să strângă din târg slujitori, seimeni, neguțători, alți adepți de ai săi, îi unește cu tătarii și, până la urmă, Ernaut, alături de cei scăpați vii din lupte, cad prizonieri.
După ce a răscumpărat, de la tătari, pe francez, Mihai Racoviță a ,,pus de i-a tăiat capul în fața Curții domnești”, apoi, așa cum scrie Neculce, aceeași soartă au avut boierii răzvrătiți, printre care spătarul Miron Cuza, deasupra tuturor trupurilor Vodă poruncind să se ridice o movilă, cu o cruce enormă, pe care a săpat o ,,inscripție despre tragicele întâmplări ”.
După izbânda de la Iași, Mihai Racoviță pornește împreună cu tătarii să spargă cuibul de la Cetatea Neamțului, însă, acolo, nu găsesc nimic: catanele se regrupaseră în mânăstirile fortificate Cașin și Mera.
Puși veșnic pe jafuri, tătarii ,,au trecut Siretul și au început a prăda și robi țara până la munte; care robie și pradă nu se va uita în vecie”, cum spune cronica lui Muste, continuând că ,,domnul după ce aflase fuga catanelor din Cetatea Nemțului, a chemat pe mârzaci (tătari) și le-a spus să se întoarcă în pământurile lor”. Numai că, după obiceiul ce-l aveau, au mai prădat și robit, în toate părțile, încă șase zile ,,în iarna grea, cu omeți mari, încărcând sănii de bejenie cu prăzi, femei și copii”. Nemulțumiți, tătarii au mai ,,cerut lui Vodă zece pungi de galbeni, să se întoarcă acasă”. Mihai Racoviță i-a refuzat, în schimb le-a îngăduit să mai prade și să robească oameni, din satele unde mai erau ,,țărani catane”.
Cronicarul Neculce scrie că, nici după doi ani după aceste zguduitoare întâmplări, lacrimile nu se uscaseră pe obrazul celor rămași în viață. Gestul nesocotit al domnitorului Mihai Racoviță, care dăduse țara pe mâna tătarilor chemați pentru salvarea sa, abătuse asupra Moldovei, mare năpastă.
Cu bruma de răzvrătiți care-i mai rămăsese, Vasile Ceaurul fortifică alte mânăstiri, continuă să atace curțile boierești, silindu-l pe Mihai Racoviță să mai stea o iarnă cu pază mare la curtea domnească și străji pe drumurile principale.
Abia în 1718, scriu istoricii C. Constantinescu-Mircești și Ion Dragomirescu, ,,cu știrea sultanului și un nou ajutor al tătarilor, izbutește să spargă cuiburile răzvrătiților și să dărâme zidurile împrejmuitoare ale celor două mânăstiri fortificate Cașin și Mera”. Numai că, asupra satelor din sudul Moldovei, s-a dezlănțuit, din nou, puhoiul sălbatic tătărăsc, fiind ,,jefuiți, omorâți și duși în robie mulți oameni nevinovați”.
Până la urmă, Vasile Ceaurul este nevoit să treacă granița, în Ardeal, la protectorii săi, care-l susținuseră în lupta împotriva lui Mihai Racoviță, și nu se mai întoarce niciodată în Moldova. O parte a averii sale i-a fost confiscată și împărțită boierilor care se pretindeau păgubiți, iar moșiile Radiana, Pașcani și Valea Seacă, din ținutul Bacăului, precum și zece sălașe de țigani, sunt dăruite de Vodă surorii sale Maria ca o compensație pentru lucrurile jefuite în ianuarie 1717, când Ceaurul ,,atacase conacul și o luase în prinsoare”.
Averile boierilor care se alăturaseră răzmeriței sunt și ele confiscate, să fie dăruite marelui logofăt Ilie Catargiu, boierului bogat Iordache Ruset sau altora, fideli lui Vodă.
Starea sătenilor, peste care trecuse pârjolul, și așa mizeră, devenise mai grea, după ce domnitorul poruncise să fie siliți la plata vitelor, grâului, buților de vin pierdute de unii boieri în timpul răzmeriței.
Acțiunile de urmărire a țăranilor învinuiți că au luat parte la războiul catanelor au durat multă vreme, nici la peste trei decenii nu se stinseseră, cronicarii consemnând că ,,un morar din ținutul Putnei, mai putea fi judecat că, sub domnia lui Mihai Racoviță, fusese gazdă de catane și avusese frate și văr care luptaseră alături de oamenii lui Ceaurul”.
Cât privește pe Maria, sora domnului Moldovei, după umilințele la care a fost supusă de fostul soț, soarta i-a hărăzit alte dureri. Pe chipeșul stolnic Constandache, amorezul ei, fugit la Iași de la conacul din Șerbești, să scape de Vasile Ceaurul, nu l-a mai întâlnit niciodată, unii fiind de părere că a căzut în luptele cu răzvrătiții, alții spunând că, de rușine, a fugit în lumea largă, să i se piardă urma.
Nu se știe, dacă pentru stingerea râsului pe seama variantei din urmă, sau pur și simplu pentru stabilirea adevărului, în 1719, Mihai Racoviță a dat o farmută în care vorbește de ,,răposatul soț al sorei mele”.
Retrasă la moșia Radiana, luată de la Ceaurul, Maria a trăit acolo până în 1752, fără să poată uita coșmarul furtunii năprasnice, la a cărei dezlănțuire, într-o anumită măsură, contribuise fără voia ei.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
