În anii tinereții petrecuți la Istanbul, printre grecii din Fanar – unde se mai păstra tradiția diplomației bizantine, cu metodele sale ingenioase de inițiere subțire a demersurilor pentru șubrezirea adversarilor – marele voievod și-a însușit, în mare, această artă diplomatică, însă, pentru că învățase doar turcește și grecește, fără să cunoască latină sau vreo limbă occidentală – asemenea celor mai mulți dintre boierii români – a fost nevoit să apeleze la ajutorul unor agenți străini: ciprioți, raguzani (croați), greci sau unguri, interpreți în relațiile cu aceștia fiindu-i Stoichiță vistierul și logofătul Teodosie Rudeanul.
Agenții diplomatici ai domnitorului au fost, în principal, Grigore Balogh, Ștefan Petnehazy, Ioan Berdnardffy și Gheorghe Racz. Pe lângă aceștia, Mihai s-a folosit de cipriotul Hector Varsi, medicul italian Giovani Muralto, grecii Pantazi și Dimo Celebi, raguzanul Nicolo di Luca Lovicali, legătura cu popoarele balcanice fiindu-i asigurată de Dionisie Rali Paleologul, lor alăturându-se, pentru unele misiuni diplomatice, Banul Mihalcea, născut la Chios, bun cunoscător de limbă italiană.
Cel mai abil diplomat al domnitorului, a fost considerat Petre Grigorovici ,,Armeanul”, originar din Liov, de meserie pictor de icoane, dovedit până la urmă agent dublu.
Primul sfetnic găsit nedevotat față de marele domnitor a fost Dionisie Rali Paleologul, care, în tratativele cu balcanicii, a impus propriul său punct de vedere, diferit de cel al lui Mihai, fără să-i aducă la cunoștință.
Mai credincios împăratului habsburgic Rudolf decât lui Mihai ca stăpân, a fost și Petre Grigorovici ,,Armeanul”, trădarea lui confirmându-se, când s-a dovedit că furniza agenților imperiali informații confidențiale, după moartea domnitorului, intrând chiar în serviciul ucigașului acestuia, generalul Basta și al împăratului Rudolf. Cu mult înainte Banul Mihalcea, fire aprigă și deschisă, devotat domnului său, insistase de multe ori pe lângă domnitor că nu trebuie să se bizuie pe spusele lui Petre ,,Armeanul”. Convins că slujea atât interesele lui Mihai, cât și pe cele ale împăratului, între ei a izbucnit un mare conflict, la sfârșitul anului 1559. S-a dovedit că Banul Mihalcea avusese mare dreptate când, după moartea lui Petre ,,Armeanul” i-au fost găsite acte, scrise de Sigismund Bathory către domnitorul român, care nu-i fuseseră aduse la cunoștință, precum și chitanțe ale sumelor date de imperiali pentru serviciile aduse.
Însă, după cum scrie Ioan Darahy – ,,vânzătorul cel mai sigur și mai vădit”- a fost I. Ratz, secretar al cancelariei lui Mihai, care, după ce avusese posibilitatea să afle toate tainele stăpânului său, le-a transmis dușmanilor țării. De la I. Ratz, cardinalul Andrei Bathory a aflat planul unirii cu Transilvania. Tot datorită delațiunii lui, agenții domnitorului român, Grigore Balogh, Marcu Iovan Dobrovnici, Petre ,,Armeanul” și Stefan Petnehazy, întorși de la Praga, au fost arestați și duși la Alba Iulia în fața principelui ardelean. În drum spre reședința lui Andrei Bathory, Ștefan Petnehazy, neputând ascunde scrisoarea imperială către Mihai, a înghițit-o. Cu dibăcie, însă, Petre ,,Armeanul” a reușit să salveze exemplarul lui și, în final, l-a predat domnitorului.
Alt caz de trădare a lui I. Ratz a fost în 1598, când Mihai Viteazul pretindea comisarilor imperiali să vină la Târgoviște, neacceptând să se ducă la întâlnirea impusă de ei dincolo de hotarele Țării Românești, la Brașov. Sprijinind punctul de vedere al domnitorului, boierul Miroslav le-a pretextat că acesta avusese un accident de vânătoare și nu se putea deplasa, numai că I. Ratz, prin scrisori secrete, le-a transmis comisarilor că starea de sănătate a lui Mihai nu este atât de rea încât să nu se poată deplasa.
În aprilie 1598, comisarii imperiali erau sosiți la Brașov să încheie un tratat cu Mihai Viteazul și, până la urmă, acceptând punctul de vedere al domnitorului român, au venit la Târgoviște să semneze înscrisul, împreună cu acesta.
După un timp, lui I. Ratz i-a fost descoperită o scrisoare către Andrei Bathory, principele Transilvaniei. Mihai l-a închis, i-a confiscat toată averea și, numai la rugămintea oștenilor unguri mercenari în armata sa, l-a scăpat de moarte.
În vremea asta, la Stambul, Aga Leca complota, și el, împotriva stăpânului.
Alt caz de spionaj a fost cel al diplomatului Giovani de Marini Poli, raguzan cunoscut în Țara Românească sub numele de ,,Giva”. Știutor de limbă slavă și vorbind foarte bine românește – după ce stătuse o vreme în Moldova, ca reprezentant al serviciilor imperiale austriece – acceptase să devină confidentul lui Mihai, agentul său diplomatic în Transilvania și Viena. ,,Giva”, însă, avea atitudine loială față de domnitor numai când interesele Țării Românești concordau cu cele imperiale, și atunci când au început primele fricțiuni și animozități între Mihai și austrieci, raguzanul n-a întârziat să se afișeze numai ca exponent al intereselor curții imperiale.
Din nefericire, agenții diplomatici din serviciul lui Mihai nu erau unii care să cunoască complicatele reguli ale diplomației occidentale din perioada Renașterii și, de multe ori, guralivi, prea puțin discreți, scăpau secrete de stat care n-ar fi fost aflate, nici prin acțiuni de spionaj plătite. S-a ajuns, astfel, ca unele tratative duse de Mihai să fie cunoscute de polonezi sau austrieci, fără păstrări de secrete. Așa s-a întâmplat în cazul tratativelor pentru recunoașterea stăpânirii Transilvaniei, purtate în secret de Mihai cu polonii, care au ajuns să nu mai fie unele necunoscute, după ce spioni ai împăratului habsburgic, infiltrați, s-au grăbit să informeze curtea imperială.
Grija pentru păstrarea documentelor secrete, uneori, nu a fost una cerută de o adevărată artă diplomatică, așa cum s-a întâmplat cu o scrisoare a domnitorului român către patriarhul de la Constantinopol, căzută în mâna lui Girolamo Capello, reprezentantul Veneției la Înalta Poartă, care a anexat-o în copie, unui raport al său din 11 mai 1595, înaintat dogelui.
Istoricul Carol Gollener scrie că ,,pregătirea insuficientă a diplomaților folosiți de Mihai Viteazul a fost, de asemenea, cauza multor neînțelegeri și certuri dăunătoare nu numai reputației lor personale, ci mai cu seamă prestigiului domnitorului. Toate acestea fiind relatate cu amănunte… în rapoartele agenților străini”.
Este cunoscută penibilitatea certei, din 1600, dintre banul Mihalcea și logofătul Teodosie Rudeanul. Mihai, plecat în campania din Moldova, lăsase pe logofăt, locțiitor al său în Transilvania și îi dăduse porunca să aresteze comisarii imperiali, pentru a-i împiedica să-l urmeze în campania peste Carpați. La o vreme, însă, logofătul Teodosie, convins că nu au cum să-l mai ajungă din urmă pe domnitor, a lăsat comisarii imperiali să circule liberi, prilej pentru banul Mihalcea să-l defăimeze chiar în fața acestora, aruncând vina pentru arestarea lor doar asupra logofătului.
La rândul său, Petre ,,Armeanul” pârăște imperialilor pe banul Mihalcea ca fiind ,,spiritul cel mai rău din preajma lui Mihai și dușmanul neînduplecat al casei habsburguice”, banul fiind unul care susținea cu tărie ca domnitorul să nu cedeze Transilvania împăratului. În aprilie 1600, Petre ,,Armeanul” se plânge comisarilor imperiali din Ardeal că bătrânul ban persistă în atitudinea sa, punând interesele lui Mihai mai presus decât ale imperiului.
Instrucțiunile încredințate solilor erau scrise în limba română, după cum se desprinde și din: ,,Învățătura Domnului Mihai Voievod al Țării Românești, ce au dat solilor ce au trimis la craiu leșescu”, în acest caz, soli, fiind Gheorghe Racz și Stroe Buzescu, trimiși la regele Sigismund al III-lea, căruia trebuiau să-i explice motivele pentru care voievodul organizase campania din Moldova. Scrisoarea, însă, a fost oprită de nobilii din nordul Transilvaniei, răsculați împotriva domnitorului.
Răspunsurile primite de Mihai erau traduse în limba română, dar, ulterior, se dovedea că, deseori, aceste traduceri, chiar cu știrea oamenilor săi de încredere, nu corespundeau textelor originale, fiind ,,întocmite în așa fel, încât să fie pe placul domnitorului”, după cum scrie David Ungnad, într-un raport: ,,Deoarece am remarcat adeseori cât de greșit i-au fost traduse dorințele noastre și scrisorile imperiale, schimbându-le deseori sensul, am dispus să fie traduse mai întâi în limba maghiară de Moise Szekely”, un căpitan secui din tabăra lui Mihai Viteazul, ridicat de domnitor la rangul de ,,mare general”.
Când Petre ,,Armeanul” traducea textul unei scrisori adresate domnitorului român, David Ungnad, văzând inadvertențele, intervine explicându-i cuvintele, circumscriind sensul lor, fiind ,,greu, dacă nu imposibil pentru Mihai să clarifice în asemenea împrejurări chestiuni dificile și delicate, unde chiar semnificația unui singur cuvânt putea să fie hotărâtoare pentru tratativele în curs”.
Un mare handicap a fost și acela că Mihai Viteazul, cunoscând doar limbile turcă și greacă, nu putea interveni cu autoritatea lui în discuțiile înfierbântate cu imperialii, cu toate că vorbele sale frumoase și convingătoare, după cum scrie Carlo Mango, puteau să ajungă la inimă, chiar dacă ai ,,avea zece paveze pe piept”.
Nu rareori, agenții diplomaticii ai marelui voievod s-au dovedit a fi agenți dubli, dispuși să facă servicii plătite și adversarilor săi, așa cum s-a dovedit și secuiul Moise Szekely, care după ce a fost înălțat la rangul de ,,mare general”, de către Mihai, a trecut de partea lui Sigismund Bathory și a nobilimii transilvănene răsculate împotriva domnitorului român, în toamna anului 1600, cu ajutorul turcilor, ajungând chiar principe al Transilvaniei, în 1603. În același an, în bătălia de la Brașov, cu Radu Șerban, adevăratul urmaș al Viteazului, însă, își pierde viața.
Dincolo de orice, se poate spune că domnia de numai opt ani nu i-a dat lui Mihai răgazul recrutării și formării unui aparat diplomatic perfect, chestiune care presupunea timp și experiență.
Cu toate acestea, după cum scria Nicolae Iorga, a trecut peste multe, fiind în stare să practice metode pentru ,,a se înălța la acea sinceritate superioară absolută, fără de care în istorie nu se îndeplinesc faptele mari”.
În ,,aparatul său diplomatic, rudimentar”, cum l-au caracterizat istoricii, a avut trădători, dar exploziile de legitimă mânie ale temperamentului său vijelios, cu ieșiri răscolitoare, când descoperea cuibărită trădarea, au sfărâmat – uneori, e drept, cu paloșul, acțiuni diplomatice pregătite cu multă migală și dibăcie împotriva sa. Și, când nu a mai avut putința să le sfărâme, din nefericire, și-a găsit sfârșitul.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
