După ce răscoala țăranilor, din 1907, fusese reprimată, autoritățile căutau pe cei care, prin ,,uneltiri culpabile”, contribuiseră la declanșarea acesteia, primul vizat fiind Spiru Haret, autorul lucrării ,,Chestia țărănească”, pedagog și animator al unei ample campanii de ridicare a nivelului cultural al satelor, cu ajutorul corpului didactic din mediul rural.
Nici marele istoric Nicolae Iorga n-a fost menajat, oameni politici, publicații ale timpului, proprietari și mari arendași, proferând amenințări la adresa lui, după ce în coloanele ,,Neamului românesc”, susținuse revendicările țăranilor.
Însă, cel care a avut cel mai mult de suferit a fost Vasile M. Kogălniceanu, nimeni altul decât fiul ilustrului om politic Mihail Kogălniceanu.
Multă vreme, Vasile Kogălniceanu se preocupase de problema agrară și de starea țărănimii, scriind numeroase broșuri, ținuse discursuri în viața politică și colaborase la publicații din țară sau străinătate, lucrarea sa de căpătâi fiind ,,Chestiunea țărănească”, în care, ameliorarea stării materiale și emanciparea politică a țărănimii erau temele esențiale.
Istoricul Damian Hurezeanu a scris că ,,activismul lui Vasile Kogălniceanu își găsea o viguroasă expresie, nu atât în domeniul economic, cât în viața politică”.
Ajuns la concluzia necesității înființării unei formațiuni electorale țărănești, în septembrie 1906, ca principal inițiator, ajutat de fostul învățător Al. Vălescu din Mușetești-Argeș, redactorul ,,Gazetei țăranilor”, întemeiată de cumnatul său (învățătorul Dobrescu-Argeș, fost deputat la Colegiul III), Vasile Kogălniceanu reușește, la sala Oppler, din București, chiar organizarea unui congres, în cadrul căruia s-a îmbrățișat în mod entuziast ideea de a forma o organizație politică sprijinită de țărănime. La congres, asistența în majoritate, a fost formată din reprezentanți ai conducerilor băncilor populare, învățători, preoți, casieri de bănci și țărani. La final, a avut loc lansarea manifestului-program ,,Către săteni”, devenit capitol de seamă al țărănismului în România.
În fața congresului, Vasile Kogălniceanu a susținut că: ,,Sunt mulți ani de când mă ocup de chestia țărănească. Credincios amintirii părintelui meu, Mihail Kogălniceanu, care și-a legat numele de legea împroprietăririi din 1864, mi-am închinat și eu slabele mele puteri acțiunii pentru îmbunătățirea soartei țăranilor. Am studiat și scris mult în chestiunea aceasta… Încet, încet am ajuns la convingerea că scrisul singur nu duce la nimic. Nu se făcea nici măcar o anchetă agrară, atât de mult cerută de mine, prin ziarul AGRARUL și prin scrierile mele. Partidele politice erau nepăsătoare și abia în ultimii doi ani au început să ia o poziție ceva mai hotărâtă în chestia țărănească, silite la aceasta de o mișcare foarte pronunțată a opiniei publice. Îmi ziceam, împreună cu alții, că partidele noastre nu se vor hotărî niciodată să facă ceva serios în chestia agrară, decât atunci când vor simți că există o putere nouă, care să le îndemne la aceasta. Și cine putea fi această putere, dacă nu populațiunea satelor, deșteptată printr-o acțiune pașnică la viața politică de la care a fost exclusă până acum”.
Liberalii și conservatorii priveau ca o amenințare acțiunea de creare a unui partid țărănesc și, în condițiile sistemului electoral de atunci, căutau curmarea inițiativelor lui Vasile Kogălniceanu și a le lui Al. Vălescu, unele moderate, fără puternice mișcări revendicative. Cu toate acestea, acolo unde a pătruns propaganda, țăranii au început să manifeste interes și, în multe sate, s-au format ,,reuniuni țărănești”.
Locuința lui Vasile Kogălniceanu era tot mai des căutată de țărani – mai ales de cei din județul Vlașca – dar veneau la el și săteni din Teleorman, Ilfov, Râmnicu Sărat, Dorohoi. Corespondența se întețea; se intensifica, de asemenea, răspândirea broșurilor, editate de Kogălniceanu, mai ales apelul-manifest ,,Către țărani”. După citirea acestuia, oamenii veneau la el acasă, cum însuși scrie, să-i aducă ,,copii de pe învoieli sau copii după cererile care le făceau la minister și eu le spuneam la toți să fie liniștiți, să nu se răzvrătească și să aibă răbdare. Țăranii, în loc să se mărginească să scrie, cum le cerusem în broșura către ei, au început să vie în persoană la mine. Trebuie să spun aici că am fost fericit de prilej, fiindcă cu chipul acesta eram pus în situația ca să mă informez de starea țăranilor din diferite regiuni…”
În asemenea împrejurări, n-a fost greu să se rețină că activitatea lui Vasile Kogălniceanu și Al. Vlădescu putea fi un pretext de pornire a unei anchete penale împotriva lor, considerați ca principali vinovați de ,,uneltirile culpabile” căutate de judecătorul de instrucție Eftimie Antonescu, care considera ca probă de bază a acuzării, broșura ,,Către săteni”, de vreme ce aceasta avea mottoul: ,,Sculați oameni buni, și ridicați-vă la înălțimea datoriei voastre. Atunci vă veți uimi singuri de puterea voastră”. Judecătorul de instrucție nu avea nici un fel de dubii că mottoul reprezenta adevărată instigare, probă de necontestat în cercetarea judiciară și administrativă, declanșată pentru aflarea autorilor răscoalei.
În lucrarea ,,Apărarea mea”, Vasile Kogălniceanu a făcut o adevărată reconstituire a cazului, apelând masiv la documente oficiale: ,,Instrucția începuse în tot cuprinsul țării. Șefii armatei instruiau, membrii justiției instruiau… Era nevoie cu orice chip de un instigator asupra căruia să cadă vina și să i se arunce întreaga răspundere a răscoalelor. În atmosfera asta încărcată a început să se nască, să prindă încetul cu încetul și apoi să ia trup definitiv acuzarea că vina, sau cel puțin o parte din vină, o am eu.
Chemat mai întâi la instrucție, la Dorohoi, prin adresa judecătorului de instrucție nr. 835 din 14 martie 1907, ascultat apoi, în București, de către d-nul procuror general Ciocârdia, care n-a găsit nimic împotrivă-mi… am fost declarat, în urmă, ca vinovat de izbucnirea răscoalelor… și dat în judecata Curții cu juri… pentru că prin uneltiri culpabile și prin instrucțiuni viclene date, am ațâțat la război civil, îndemnând și ridicând pe locuitorii din județul Vlașca, unii contra altora, care au săvârșit omoruri și jafuri în 52 comune din acest județ”.
Cum, în câteva localități, răsculații au invocat numele lui Vasile Kogălniceanu și al reginei Elisabeta, ca fiind de partea lor, împotriva primului, acest fapt real, devenea, pentru autorități, incontestabil cap de acuzare.
Arestarea lui Vasile M. Kogălniceanu, a dus la izbucnirea unui șoc în opinia publică, dar în atmosfera încă apăsătoare de după răscoală, protestele au fost firave, presa vremii manifestând reticență în relatări, cu excepția ziarului ADEVĂRUL, care, la 8 aprilie 1907, relata: ,,De mai multe zile s-a pornit instrucția împotriva lui Vasile Kogălniceanu. Interogatorii lungi și obositoare i s-au luat, interogatorii penibile și a căror tendință era ca fiul lui Mihail Kogălniceanu să fie scos vinovat…”
Cu toate că era membru în Comitetul executiv al partidului liberal, Gheorghe Panu s-a alăturat și el apărătorilor arestatului, fără să-și poată înfrânge sentimentul că împotriva acestuia ,,se comite o gravă injustiție care-și întoarce întreaga greutate a răspunderii asupra liberalilor înșiși”.
În publicația SĂPTĂMÂNA, din 7 iunie 1907, Gh. Panu scria: ,,Mai este un iubitor al țărănimii, un propagator printre țărani, care poartă un nume mare și scump neamului românesc, numele lui Kogălniceanu. Nu știu dacă cuvântul său patriotic a trecut măsura propagandei permise. Pe cât mi se spune de cei care au văzut dosarul lui Vasile Kogălniceanu, nu se constată nimic grav în sarcina lui.
Și, cu toate astea, bietul Kogălniceanu, bolnav, stă în închisoarea de la Giurgiu, așteptând să fie judecat și judecata nu vine”.
După protestul unui liberal, cum era Gheorghe Panu, în apărarea arestatului s-au ridicat și alții contra măsurii luate împotriva unui ,,om de bine, cum scria presa vremii, care, dacă a greșit prin ceva față de cei de sus, a greșit tocmai prin aceea că luptă pentru ridicarea stării materiale și prin luminarea țăranilor. Nu trebuie să uite guvernanții că, chiar dacă l-ar doborî, nu vor doborî prin aceasta și imboldul de ridicare a țărănimii. Această ridicare ține de cauze economice și politice, pe care politicienii noștri nu le vor suprima, pentru că nu au interesul.
În lupta aceasta, pe care d-nul Kogălniceanu o duce împotriva autorițății partidelor noastre politice, în contra savamolniciei și terorismului lor, este de datoria multora să fie alăturea de el”.
Printre apărătorii lui Vasile Kogălniceanu era, în primul rând, reputatul avocat Petre Grădișteanu, apărătorul său, care i-a pregătit o apărare de mare clasă, la văzul căreia Toma Dragu, care urma să facă parte din completul de judecată, demisionează din funcția de judecător-supleant la Tribunalul Vlașca, și se angajează să-l apere și el pe arestat, în proces. ,,Nu cunoșteam nici chiar din vedere pe acuzat. În principiu, însă, ideea că un publicist de merit, un fost deputat al țărănimii și un om care purta numele unui bărbat de stat ilustru, ar fi cauza dezastrului răscoalelor, mă tulbura și mă înăsprea.”
Pe măsură ce Toma Dragu lua mai mult cunoștință de probele dosarului, i se cristaliza convingerea, asemenea celuilalt apărător, avocatul Petre Grădișteanu, că era vorba de o înscenare, ambii înfruntând tot felul de presiuni, refuzând să abdice de la ,,glasul conștiinței”, forurile politice dându-și seama că ambii sunt ,,irecuperabili” pentru acțiunea pusă la cale și, pentru ,,salvarea” dosarului, strămută procesul la Tribunalul Gorj.
În fața Curții cu juri, s-a fixat termen de judecată în septembrie 1907, însă, la 12 august, a apărut decretul regal de amnistiere a celor implicați în răscoale, ,,mărinimia” guvernanților nefiind altceva decât teama confruntării deschise în cadrul unui proces al arbitrariului.
În lucrarea ,,Partidul liberal și chestia țărănească. Destăinuirile unui fost magistrat în afacerea Kogălniceanu”, Toma Dragu scrie: ,,Meșteșugarii cei mari ai sugrumării libertății unui cetățean nevinovat s-au răzgândit și au preferat condamnării publice a cruzimii ce urziseră, spălarea prin propriile lor mâini a propriilor lor păcate. Căci trebuie să se știe că prin decretul regal, lor și-au acordat amnistia, propria lor crimă ei singuri și-au iertat-o. Nu puteau să-și dea o pedeapsă mai dureroasă, decât fugind de judecata publică a crimei înfăptuite”.
Ecourile pe care le-a trezit, scrie Damian Hurezeanu, situează procesul politic împotriva lui Vasile Kogălniceanu în rândul celor de mare răsunet, cu notă singulară, distinctă, fiind o încercare condamnabilă de transfer a răspunderii politice a liberalilor, pentru apariția răscoalei și reprimarea ei, la nivelul unor proceduri juridice, însă, dincolo de orice, procesul este o pagină remarcabilă a mișcării țărăniste.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
