La 30 km de Pitești, pe valea Râului Doamnei se află satul Păcioiu din comuna Coșești. Denumirea vine din străfunduri de vremuri, atunci când domnitorul Vlad Țepeș, pentru judecarea nelegiuiților prinși cu tot felul de fărădelegi, săvârșite pe meleagurile văii râului sau ale Vâlsanului, Bratiei, Topologului, Râului Târgului și în alte locuri, a rânduit în mijlocul satului, un ,,loc de pace”. I se zicea așa, în credința că o judecată dreaptă, cinstită, aducea pacea lui Dumnezeu pe pământ. Existența acestui ,,tribunal”, a fost dovedită, de bătrânul învățător Țârlescu, după ce, în perioada interbelică, a descoperit un zapis scris pe piele de iepure argăsită, donat ulterior Academiei Române.
În anul 1456, Vlad luase domnia peste o Valahie mișunată de hoți, cerșetori, tot felul de neisprăviți, dar și de boieri pehlivani puși pe hiclenii (trădări), furtișaguri și coterii, porniți să strângă cât mai multe averi. Zilele celor cinstiți erau adevărate amaruri.
Atunci, voievodul a chibzuit că a venit vremea să stârpească țara de nelegiuiții răspândiți pe toate meleagurile și, la porunca sa, curteni rânduiți în cete au pornit să-i adune. Celor prinși, judecățile le erau făcute în ,,locuri de pace”, precum cel de la Păcioiu, aranjat în poiana gârlei venite din dealul Locșorile Mici. Nu de puține ori, la ele asista însuși domnitorul, venit din Târgoviște, cetatea sa de scaun, sau din cetatea Poienari, ridicată pentru ascunziș și apărare.
Osândirea proscrișilor era una singură: tragerea în țeapă, sub ochii celor chemați, înmărmuriți de groază, să asiste la pedepsirea, adevărată tortură diavolească, prin care moartea osânditului nu venea repede, ci după chinuri cumplite, întinse ceasuri bune sau zile.
Mai mare decât statura pedepsitului, țeapa era un țăruș lung, cu vârful ascuțit, subțire ca un cui, uns în seu de oaie, să alunece ușor. Călăii lui Vlad Țepeș, înainte de toate, înfigeau țeapa în fundul condamnatului, stat cu fața culcată la pământ și mâinile prinse la spate; după care, de gleznele picioarelor îi erau legate frânghii lungi și, în urletele osânditului, începeau să tragă de ele până țeapa îi ajungea aproape de ficat, fără să fie străpuns. Pe mai departe, cu un ciocan mare de lemn, băteau țeapa cu grijă, să treacă pe lângă inimă, fără s-o atingă, știind că atât inima, cât și ficatul, odată străpunse, aduceau moartea pe loc și așa ceva nu se vrea. Pedepsitul trebuia să se chinuie multă vreme, agățat în țeapa înfiptă pe marginea drumului, în șir lung alături de altele, spre văzul trecătorilor, musai să ia pildă. Răstignirea cu mâinile și picioarele atârnate, plină de suferințe grele, foame și sete, aducea încet moartea, dar aducea și teama săvârșirii de nemernicii, teamă care devenea mai chinuitoare când se vedea că, de multe ori, atrași de mirosurile stârvurilor, corbii năpădeau peste țepi și începeau ciugulitul trașilor în ele, fără ca ei să închidă definitiv ochii.
După răspândirea pe văile Râului Doamnei, Bratiei, Vâlsanului, Topologului, Râului Târgului și altor văi, a auzului amarului ăsta de pedepse, date la Păcioiu și în alte asemenea ,,locuri de pace” din Țara Românească, pe vremea lui Vlad Drăculea, poreclit Țepeș, se ajunsese la putința lăsării pungii de bani în mijlocul drumului și nimeni n-avea curajul să o fure. Oamenii cinstiți răsuflau ușurați, în vreme ce faima domnitorului, fiu al lui Vlad Dracul, se răspândea în toată lumea.
Tatăl său nu era nicidecum Satana. Era numit așa după ce Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, îl primise în Ordinul Dragonului, o frăție creștinească de arme a celor adunați în armatele cruciate, să lupte împotriva păgânilor otomani, pentru apărarea credinței în Dumnezeu. Frăția cavalerilor ordinului nu era doar una pentru ajutorare între ei, în viață și în lupte. Cavalerii dragoni aveau și convingerea că sprijinirea aproapelui aflat în tot felul de nevoi este misie de mare valoare morală, demnă de toată lauda și, mulți aflați la ananghie, erau scoși din încurcături cu ajutorul lor.
Mândru că a fost primit în ordin, Vlad Dracul a bătut monedă cu chipul dragonului, o șopârlă cu două aripi urâte din piele cutată, întinse de-a lungul corpului, șopârlă pe care românii au numit-o drac, și, de aici numele dat lui Vlad, când s-a urcat pe tronul Țării Românești. Era fiul cel mare al voievodului Mircea cel Bătrân, care pentru faptele lui de vitejie și chivernisire pricepută a treburilor țării, cum nu se mai văzuse până la el, ajuns pentru toate astea aureolat de mărire și cinste, a fost supranumit și ,,cel Mare”.
Valea legendară în care se află satul Păcioiu, își trage numele de la râul care o străbate, la rândul său plin de legende.
Una dintre acestea spune că peste două văi, dincolo de sat, după ce se trec văile Vâlsanului și Argeșului, spre munte, la Curtea de Argeș, își avea cetatea de scaun Neagoe Basarab. Nevoit de o năvălire a tătarilor, plină de jafuri și silnicii, domnitorul a plecat la luptă împotriva lor, fiind însoțit, până în satul Domnești și de doamna sa, după care vodă a coborât singur, cu oștenii săi, la vale, să urmărească jefuitorii, numai că, întoarcerea nu a avut loc curând, așa cum nădăjduia doamna și, de dorul lui, a început să culeagă din lunca de aproape, multe buchete cu flori albastre de ,,Nu mă uita”, după care, le-a dat drumul pe apă, în jos, închipuindu-și că toate, în plutire, vor ajunge la soțul iubit, spre bucuria lui.
A cules flori până a apărut, pe negândite, o hoardă tătărască și, de frică să nu fie pângărită, a luat-o la fugă pe malul stâng al râului, în căutarea unui loc bun pentru trecere pe celălalt mal; numai că, râul fiind foarte învolburat, negru, tulbure, n-a fost cu putință să-l treacă și a tot fugit spre munte, până la Corbi. Aici, când tătarii erau aproape s-o prindă, s-a ascuns într-un zăvoi, între niște pietre mari. Urmăritorii au descoperit-o, însă, și, în disperare, să nu cadă roabă, a încercat să treacă râul, dar s-a înecat. De atunci i se zice râului Râul Doamnei și marilor pietre, între care se ascunsese, Pietrele Doamnei.
Curgând între vechile capitate ale Țării Românești, Curtea de Argeș și Câmpulung-Mușcel, Râul Doamnei coboară din crestele Munților Făgăraș, după ce adună apele a două pâraie: Valea Rea și Zârna, s-o ia la vale spre poalele muntelui, prin îngustimi de chei, până la Slatina-Nucșoara și de aici, după ce strânge mai multe râuri mici, printre mușcele, ajunge la Domnești. În munți, o parte din apele sale sunt oprite de un baraj mare de beton, care le împinge printr-un tunel, pe sub înălțimi de cremene până la vestitul lac de acumulare Vidraru.
Marele nostru istoric, Nicolae Iorga, îi spunea Râului Doamnei ,,Râul ascuns”, după ce ajunsese la convingerea că, pe coclaurile lui, își ascunseseră, domnitorii valahi familiile și averile în vremuri de restriște, nevoiți să lupte cu tot felul de năvălitori. Așa se face că, în toate timpurile, valea a fost bântuită de mulți căutători de comori, în nădejdea îmbogățirii peste noapte.
Bântuia, mai ales, povestea vestitului Voicu de la Corbi, despre care se credea că trecuse munții în Ardeal doar după descoperirea unei mari comori, fiind greu de crezut că, fără bogăție, fiul său, Iancu de Hunedoara, ar fi putut ajunge rege al Ungariei, urmat de feciorul Matei Corvin. Pentru povestea asta, satul Corbi este unul faimos, atâta timp cât se spune că este obârșia unei familii regale despre care vorbesc istorici de pe multe meleaguri ale lumii; o familie care și-a luat corbul drept blazon. Cei care spun că totul nu este adevăr istoric, ci poveste de legendă, nu vor să vadă că se împiedică de istoriograful Bonfinius, trăitor între 1434-1503, cel căruia chiar Matei Corvin i-a poruncit să scrie istoria timpului în care a domnit. După o muncă lungă, grea, de scormonire a unor dovezi, Bonfinius a trecut la scriere și a dat tiparului marea sa operă ,,Rerum hungaricarum decades”, în care arată, fără putință de îndoială, că în Valahia, la Corbii de Piatră, este locul de unde înaintașii lui Iancu de Hunedoara au trecut Carpații, să se acioleze în Transilvania.
Iancu de Hunedoara, marele conducător de armate creștine în lupte cu păgânii turci, după terminarea bătăliei de la Varna, din 10 noiembrie 1444, a revenit pe plaiurile Corbilor de Piatră și, ca un bun chivernisitor, le-a poruncit călugărilor catolici care-l însoțeau alături de trupele sale, să aranjeze grota de pe malul stâng al Râului Doamnei într-un locaș de cult, după ce, până atunci, spațiul rupestru fusese folosit de localnici doar pentru practici ritualice.
Însă, abia în anul 1512, ca ctitoră restauratoare, monahia Magdalena, mătușa voievodului Neagoe Basarab, a dus la bun sfârșit lucrarea amenajării grotei ca mânăstire cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului”. De cum lucrările au fost terminate, monahia a închinat așezământul monahal voievodului, nepotul ei, care, să judece pricini de tot felul, se retrăgea de multe ori aici, pentru adunări ale divanului său.
Stânca în care s-a săpat mânăstirea este rosătura de gresie a Râului Doamnei, începută în neguri de vreme. Ce uimește sunt cele două sfinte altare ortodoxe, săpate pe un singur naos, ceva nemaivăzut în altă parte. La sud de pronaos este trapeza, sala de mese a mânăstirii, dăltuită și ea, spre minune, tot în piatră. Pentru orice credincios, această dăltuire nu este altceva decât rodul adânc al unei trude pioase, fără pregete, făcută la chemarea Domnului, pentru rânduirea unui locaș de închinăciune.
În 1658, diaconul Paul de Alep, venit din depărtări, ajuns la Mânăstirea Corbii de Piatră, s-a cutremurat în fața frumuseții ei. Apoi, peste tot unde a umblat, a dus vestea că așa ceva nu se poate vedea nicăieri în lume.
Asemenea lui, și astăzi, toți credincioșii care nu ostenesc să vină aici întru închinare, se conving că biserica este uimitoare, deosebit de valoroasă, adevărată mândrie a locului. Picturile sale – cele mai vechi din Țara Românească – uimesc, nerestaurate niciodată, reprezentând Bunavestire, Jertfa lui Avraam, Nașterea Domnului, Arhanghelul Mihail sau Înălțarea Domnului.
Deasupra peretelui vestic, al stâncii, ca o chemare spre ruga mântuirii, pentru toți muritorii, se înalță o cruce latină, cu capitel piramidal, databil 1761.
La vreo 280 m de biserică, se ridică piatra de stâncă a cunoscutului haiduc corbean Zdrelea, pe numele său adevărat Alexandru Corbu, porecla trăgându-i-se din vremea când, băiețandru fiind, slugă la un boier, luându-se după spusele unora, să-și facă un deget bun pentru descuiat lacăte sau broaște de închis uși, și-a jupuit pielea unui deget, să pună sub ea iarba fiarelor.
Pentru că după nerozia asta a ajuns de râsul satului, la o vreme, când avea 18 ani, a fugit de pe moșie, până a ajuns în Rusia. În timpul șederii la ruși, între 1819-1820, a învățat limba rusă și, după ce a pătruns canoanele bisericești, a fost hirotonisit preot. Fire nestatornică, însă, până la urmă, se lepădă singur de preoție și ajunge răspopit.
Se întoarce în țară și, când aude de zavera pornită de slugerul Tudor Vladimirescu, pleacă la Gorj, să intre în armata pandurilor. Aflând că în călătoria din Rusia, printre altele, cunoscuse armata rusă – din care făcuse parte și Tudor Vladimirescu, în timpul războiului ruso-turc dintre 1805-1812, pentru merite militare primind chiar de la țar Ordinul Vladimir – comandirul sluger îl numește căpitan de pâlc. Se împrietenește cu unul Mărunțelu, oltean de lângă Dunăre și împreună luptă alături de Tudor, până, acesta ajunge la neînțelegeri cu boierii caimacami din București și începe retragerea spre Golești. Aici, după ce Tudor este arestat de eteriști, la scurtă vreme omorât la Târgoviște, Zdrelea și Mărunțelu părăsesc armata pandurilor și, în cârdășie cu unii arnăuți răzvrătiți, care se amestecaseră printre panduri, dau mai multe lovituri unor conace boierești sau case de preoți.
Să atace rădvanele pline de mărfuri, care veneau sau se îndreptau spre Dunăre, Zdrelea s-a grăbit să-și facă ceata lui. Pentru că din banii luați de la avuți, uneori, avea obiceiul să înzestreze, mai ales, fete sărace, dar și pentru alte isprăvi pe placul lor, corbenii i-au făcut cântece, cunoscute și azi, unul din ele, spunând că urmărit de potere, până la urmă, Zdrelea a căzut împușcat cu gloanțe de argint.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
