Despre Diaconescu, numai de bine...

Miercuri, 19 Octombrie 2011 00:22

Adrian Vasiliu.
Acesta pare să fi fost cuvântul de ordine pentru toată lumea care a vorbit despre moartea celui care a fost ultimul senior al politicii românești, președintele de onoare al PNȚCD, Ion Diaconescu. Așa era și normal, pentru că la noi, poate și la alții, se spune vorba aceea „Despre morţi, numai de bine...”. Cu toate acestea, am impresia că mulţi dintre compatrioţii noştri au picat în extrema penibilului lăudându-l, în virtutea ideii mai sus menţionate, pe unul dintre cei mai importanţi adversari politici pe care i-au avut vreodată. Vorbesc aici nu numai de pesedişti, ci şi de oamenii actualei puteri, în frunte cu preşedintele Traian Băsescu. Astfel, nu am putut să nu mă întreb de ce un politician ca Ion Iliescu, adversar redutabil al partidului seniorilor Coposu şi Diaconescu, a ţinut să tot povestească despre cum îl suna el pe defunct şi cum îşi urau amândoi „La mulţi ani!” de onomastica amândurora. Nu am auzit însă niciun cuvânt de scuze pentru prigoana la care au fost supuşi ţărăniştii în primele luni ale democraţiei noastre originale de către ortacii lui Iliescu, care îi vânau, prin ianuarie 1990 şi mai apoi, în iunie acelaşi an, când oameni precum Coposu, Diaconescu şi Raţiu au scăpat de furia bandelor înarmate de noua putere adăpostindu-se în TAB. Anii au trecut, ţărăniştii au reuşit să câştige şi să-l trimită pe Iliescu în opoziţie, însă n-au supravieţuit unui mandat plin de realizări epocale, însoţite însă de o imagine dezastruoasă. La care a contribuit şi unul dintre miniştrii de atunci, actualul preşedinte Traian Băsescu. Acesta a fost cel mai aprig inamic al ţărăniştilor, în ciuda faptului că făcea parte din coaliţia care se presupunea că guvernează ţara, dărâmând guverne aşa cum avea el chef. Din punct de vedere politic, Băsescu a avut dreptate, pentru că, trădându-şi partenerii ţărănişti de atunci, şi-a salvat partidul. Acum, acelaşi Traian Băsescu vine smerit la mormântul lui Diaconescu şi îi oferă şi o decoraţie, bineînţeles post-mortem, cum face el de obicei. Şi, ca să revenim pe meleagurile noastre, m-a surprins atitudinea lui Constantin Nicolescu, preşedintele PSD Argeş, faţă de moartea lui Ion Diaconescu. Adică era normal să spună şi omul două vorbe, acolo, despre defunct, cum este civilizat, dar chiar nu m-am aşteptat la atâtea laude, venite din partea unui opozant politic redutabil, care n-a uitat să sublinieze că el i-a dat şi titlul de cetăţean de onoare al Argeşului şi l-a lăudat pentru crezurile sale politice şi pentru rezistenţa sa în perioada comunistă. Oare cum s-ar fi simţit Ion Diaconescu să audă toate aceste laude din partea unor oameni care au văzut doar pe dinafară temniţele unde şi-a petrecut tinereţea? Oare le-ar fi înţeles? Oare le-ar fi crezut?