Transfăgărășan - 46 de ani de la inaugurare

Luni, 14 Septembrie 2020 23:25

# Ruta alpină este, în continuare, necirculabilă  iarna

În data de 20 septembrie 1974 s-a inaugurat șoseaua care, peste zeci de ani avea să fie supranumită cel mai frumos drum din România, cel puțin. Construcția Transfăgărășanului a durat patru ani, iar la acea vreme a necesitat o muncă titanică. La 46 de ani de la inaugurarea acestuia încă se vorbește despre felul în care s-a amenajat și despre cei care au lucrat acolo.

Potrivit ziarelor vremii, la realizarea spectaculosului drum, construit între anii 1970-1974, ”au lucrat mii de oameni (…) militarii forţelor armate, unităţi de genişti, care au adus o contribuţie hotărâtoare la realizarea Transfăgărăşanului” şi a altor categorii sociale ”mii de muncitori, mineri, tehnicieni, ingineri şi proiectanţi la unităţile Ministerelor Energiei Electrice, Transporturilor şi Telecomunicaţiilor” (”România Liberă”, 21 septembrie 1974), dar care a implicat şi numeroase sacrificii.
Până la construirea barajului și lacului de acumulare Vidraru, în 1965, de-a lungul căruia DN7C se desfășoară pe aproape 20 km, a existat un drum de pământ și o linie de mocăniță ce lega comuna Căpățâneni de vechiul sat Cumpăna (astăzi acoperit de ape, în apropierea căruia s-a construit actuala cabană Cumpăna).
”Din martie 1970, de când geniştii au primit această misiune, atacul s-a articulat după o tactică şi o strategie ferme, zi de zi. Dacă a nins, dacă a plouat, dacă a dat lapoviţă sau grindină, dacă a fost ger, munca a continuat ca şi pe vreme bună: cei de la înaintări s-au căţărat legându-se cu coarde de vreun brad şi acolo unde nu mai erau brazi de-un colţ de stâncă: au săpat găuri adânci cu ranga şi cu târnăcopul, au cărat explozibilul, au dat foc fitilelor detonante şi numai ei ştiu cum s-au grăbit spre adăposturi; buldozeriştii au împins vagoane de rocă, conducându-şi maşinile la înălţimile la care zboară avioanele, pe acolo pe unde nu trecuse picior de om, drum tăiat în stâncă la marginea unor adâncimi de zeci şi de sute de metri (…)” (”Scânteia” din 17 iunie 1971).

Muncitorii au desfăcut un buldozer, piesă cu piesă, ca să îl poată ridica

”Ca să ridice, de pildă, la ‘Piatra Dracului’ (1.800 metri), un buldozer, muncitorii l-au demontat, transportând, apoi, bucată cu bucată la punctul de lucru. Spre Bâlea Cascadă, oamenii au dezrădăcinat 7.500 de buturugi pe km. liniar, fiecare având un diametru de peste 30 cm. Ostaşii de pe buldozer au condus cu precizie milimetrică maşinile lor pe margini de hăuri ameţitoare, înlăturând din cale mii şi mii de tone de arocamente. Lucrările s-au executat în condiţii deosebit de grele şi din cauza intemperiilor. Ploaia şi nămeţii care uneori au atins 6-7 metri, au impus deseori reluarea şi refacerea integrală a unor porţiuni de drum” (”România Liberă”, 21 septembrie 1974).
La realizarea celor peste 90 de kilometri de şosea, ”în total au fost făcute cca. 4 milioane metri cubi de derocări şi terasamente, construite 28 de poduri şi viaducte în beton şi fier, 550 de podeţe, precum şi un tunel rutier în lungime de aproape un kilometru care străpunge masivul muntos între vârfurile Negoiu şi Moldoveanu” (”România Liberă”, 21 septembrie 1974).
„Printre obiectivele turistice aflate de-a lungul Transfăgărăşanului se află Cetatea Poenari, lacul şi barajul Vidraru, lacul glaciar şi cascada Capra, lacul glaciar şi cascada Bâlea. Acestora li se adaugă, în sezonul rece, Hotelul de Gheaţă de la Bâlea Lac, masivele şi traseele montane din jurul Transfăgărăşanului.
Inaugurarea oficială, în prezența lui Nicolae Ceaușescu și a şefului Guvernului, Manea Mănescu, a avut loc în data de 20 septembrie 1974  dar lucrările au mai continuat câțiva ani, pentru asfaltarea sa și alte activități conexe, fiind finalizate în forma actuală în 1980.

Transfăgărășanul, în continuare, necirculabil  iarna

Zona montană înaltă a DN7C este deschisă circulației rutiere în fiecare an doar de la 30 iunie până în 1 noiembrie, întrucât drumul este înzăpezit pe timp de iarnă, iar deszăpezirea lui este impractică; la aceasta se adaugă riscul căderilor de pietre și al avalanșelor.
Iarna, drumul este deschis în mod oficial pe versantul sudic până la complexul Piscul Negru (kilometrul 104 - județul Argeș) (deși utilajele de deszăpezire urcă până la Complexul Turistic Capra - kilometrul 108, până unde cei dispuși să se aventureze au disponibilă o singură bandă de circulație, dar se expun amenzilor jandarmilor montani, care își au baza la Refugiul Salvamont Cota 2000), iar pe cel nordic până la Cabana Bâlea-Cascadă (kilometrul 131 - județul Sibiu) (aici drumul este blocat pe toată perioada închiderii oficiale cu parapete de beton tip New Jersey, fiind imposibilă traversarea chiar și în condițiile topirii zăpezii; trebuie ținut cont că în timpul iernii se produc multe căderi de pietre în zona "Poarta Întâlnirii" - cota 1600, înainte de intrarea în Căldarea Glaciară Bâlea). Totodată, porțile tunelului Bâlea-Capra se închid în timpul iernii, pe toată perioada închiderii oficiale a drumului (se poate traversa însă la picior, dacă gurile tunelului nu sunt acoperite de zăpadă, prin cele două uși pietonale prevăzute în porți).
Vara, restricțiile cuprind perioada de întuneric (orele 22:00-6:00), deoarece traseul este unul periculos, cu deosebit de multe viraje și curbe în ac de păr, fără să fie prevăzut cu elemente reflectorizante, iar riscul căderii în gol este deosebit de mare. Limita de viteză recomandată este de 40 km/h.
În timpul iernii, când Transfăgărășanul este închis circulației rutiere, la Lacul Bâlea se poate ajunge cu telecabina de la cabana „Bâlea Cascadă”.