”Îngerul meu antiglonț”, cel mai nou volum de poezie al Denisei Popescu

”Îngerul meu antiglonț”, titlul celui mai proaspăt volum de poezie al Denisei Popescu, îmi pare la fel de inspirat, dar poate mai insolit, prin accentuarea tehnică a funcției protectoare a îngerului, decât unele dintre titlurile cărților precedente, fiecare fiind bogat intuitiv și complex ca o memă: ”Dincolo de ochii mei” (1999), ”Scheletul meu de muselină” (2005), ”Cele mai frumoase depresii” (2007), ”Buzele unui om singur” (2013), ”Roaba lui Dumnezeu, Denisa” (2016).

Autoarea are darul rar de a găsi titluri inspirate, în care concentrează ideea unui întreg ciclu poetic și care ar putea deveni în sine teme de eseu, dacă ne-am pune mintea să le dezvrăjească. Prefer acest termen în locul altora mai pretențioși precum „înțelegere”, întrucât îmi pare că poezia și jocul cu ea - numit poate naiv școlărește „interpretare” de profesorii docți, care n-au căpătat harul versificării și nici nu cunosc reverența înaintea misterului acesteia - este de fapt o relație de tip vrăjire - dezvrăjire a limbii.
Felul în care își compune poemele Denisa Popescu crează o tensiune vizuală bine ponderată - care nu copleșește niciodată prin exuberanță, dar nici nu lasă pete de evanescență în tablou - ce hipnotizează mintea dacă o lăsăm să zăbovească destul asupra lor. Printr-o obligatorie răsucire sinestezică, ceea ce ne stă în fața ochilor din text se preface în imagine și ne seduce contemplativ. Citind, vedem, ne hrănim cu himere aburite din text, care se răsfiră prin mintea noastră cu delicatețe învăluitoare, evocând ambiguitățile unei sensibilități poetice, în care toate sunetele și vocile sunt reduse la șoaptă, foșnet, fremătare. Denisa Popescu își rafinează vocea și simțirea atât de mult, încât nu lasă pe mâna cititorului decât un buchet de parfumuri.
Situații de vrajă a limbii găsim multe în poemele din actualul ciclu: „Îmi curge prin sânge o privighetoare./ O ascult, mă-ndoiesc și iar o ascult./ Să fie acesta sângele meu/ Sau e sângele cuiva/ Care-a trăit mai de mult?”; „Să fii când nu ești./ Când cerul tău/ E în altă parte decât inima ta./ Acolo unde sângele,/ Tocmai pentru că-i sânge,/ Nu te mai poate-apăra”; „Și este iarăși noaptea literelor dulci./ Un înger din ambrozii se desface/ Peste cetatea-n care morții nu sunt morți,/ Pentru că încă n-au făcut cu viii pace”; „Să mă bucur că sunt./ Că respirația mi-e încă dulce,/ Că toți crinii care trec prin mine/ Mă împodobesc”; „Câtă sare și câtă apă/ Se vor ridica la cer,/ Ca miresele călătorind în timp,/ De la o nuntă la alta,/ Fără corpul pe care-au uitat/ Să și-l plângă?”; „O mângâiere sălbatică/ A căzut peste mine,/ Mi-a desfăcut pieptul/ Și-a hohotit acolo,/ Până când n-a mai putut”; „De-aș putea tălmăci umbra,/ Dac-aș afla/ Inima cui se zbate în ea”; „Și mă sprijin de umbră/ Ca de un fluier./ Cântecul lui mă va trezi,/ Mă va elibera”; „Să-mi treci, regele meu,/ Prin sânge/ Cum trece lumina prin aur,/ Până când sângele mi se va liniști/ Și va străluci ca un curcubeu”; „Fiecare mireasă duce cu ea un somn,/ Un fel de rai/ Întâmplat mai de mult,/ Pe care tot încearcă/ Să și-l amintească”; „Niciodată nu m-a durut,/ Cum mă doare acum,/ Ce-și spun, când se-mbrățișează,/ Cocorii”. Mintea celui care citește aceste structuri poetice intră ea însăși în starea de vrajă a limbii și se preface mimetic pe măsura muzicii cuprinse aici. Acesta este acordul cititorului cu textul, un proces de vrăjire lectorială.
Poezia Denisei Popescu se naște din liniște, versurile nu-și ridică tonul peste măsura murmurului și, în puținătatea rostirii, parcă fiecare poem grăbește să se termine ca nu cumva să fi ocupat prea mult loc în tăcere. Tăcerea este atmosfera în care respiră sufletele noastre când le punem împreună, iar poezia este o stare-împreună.
Exodul în închipuire – care nu este fugă sau retragere din fața realității brute, ci dorință de mai mult, de altceva, dorință a neatinsului în fond – nerealitatea utopică și romantismul reverențios al ocaziilor pierdute fac parte din misterul și definiția feminității de fapt. Cred că e foarte valoroasă din punct de vedere psihologic această sugestie pe care ne-o oferă poeta, că feminitatea este infinitatea spectrală a ceea ce își imaginează, dorește să fie o femeie, alături de ceea ce reușește ea să fie ca atare: „Acolo unde nu mai sunt,/ N-am fost, de fapt, niciodată./ Se poate ca ochii mei să fi văzut,/ Ca pielea să fi dorit/ Și să fi mirosit a sânge,/ Pentru că am fost mult,/ Prea mult femeie.”
Cred că poezia este, dincolo de expresie, o aspirație spre ceva. Nu spre o țintă anume, cât spre anumite modalități de a fi, pe care sper că nu greșesc dacă le consider spectre ale ființei. Țesută aproape numai din epifenomene – lumina, liniștea, freamătul, murmurul, tăcerea, nostalgia, împăcarea, retragerea – poezia Denisei Popescu, din ciclul Îngerul meu antiglonț, reface „trupul spectral” al scriitoarei. Eu văd aici un dor senin de natura noastră îngerească.  
Vianu Mureșan, doctor în Filosofie, scriitor

 

Prima pagina

Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner

Banner
Banner
Banner
Banner
Banner

Curs valutar

Horoscop

Vremea