O Doamnă a învățământului românesc - Profesoara Livia Popa (04.07.1936 – 23.01.2001)

Luni, 18 Ianuarie 2021 11:40

Lumina coboară din cerul amintirii spre a rămâne undeva, statornic, într-o intensitate pe care o descoperim uimiți atunci când cel în jurul căreia s-a format pășește pe drumul străbunilor
Pentru profesorul de limbă și literatură română, Livia Popa, fost director la Liceul/Colegiul Național Zinca Golescu din Pitești, fost inspector școlar de specialitate la Inspectoratul Școlar Județean Argeș, Calea Robilor s-a deschis într-o zi de iarnă, pe 23 ianuarie 2001, când a plecat cu florile zăpezii pe sufletul prea larg pentru o lume imprevizibilă, căreia ne este greu să ne adaptăm, dar pe care trebuie să o înțelegem.

De unde vine distinsa și delicata doamnă a învățământului românesc, Livia Popa?
S-a născut pe 4 iulie 1936, în municipiul Călărași, într-o familie de învățători, Gheorghe și Cristina Petre, cadre didactice în Dobrogea, stabilite ulterior în satul Teiu din Deal, județul Argeș. Soții Petre aveau încă doi copii: Emil, viitor profesor de biologie la Curtea de Argeș și Lucian, viitor profesor de istorie-geografie, în Pitești.
Livia Popa a urmat studiile primare și gimnaziale în comunele Gliganu și Teiu (1943-1950), frecventează un an Liceul Teoretic din Călărași (1950-1951), apoi va continua studiile în Pitești – Liceul/Colegiul Național Zinca Golescu, obținând, în 1954, Diploma Specială. Intră, fără examen, la Facultatea de Filologie a Universității București, cu această diplomă, și este colegă de generație cu Nicolae Labiș, poetul ”Primelor Iubiri” și cu viitorii universitari Ion Diaconescu, Sorin Alexandrescu, Eugen Simion. Destinul profesional i-a condus pașii spre cariera didactică. Predă în cadrul Liceului Topoloveni (1959-1961), apoi la Școala Nr. 4 Pitești (1961-1962). O perioadă întinsă (1962-1983)va funcționa ca profesor de limbă și literatură română, literatură universală și limbă latină în Liceul/Colegiul Național Zinca Golescu din Pitești, instituție în care, între anii 1962-1976 va obține gradele didactice II și I.
Un eveniment fericit care i-a marcat existența a fost căsătoria cu profesorul Petre Popa, absolvent al Facultății de Istorie din cadrul Universității București, devenit, ulterior, profesor universitar doctor, la Facultatea de Științe Socio-Umane, Pitești.
Unicul fiu, Dan Gabriel Popa, născut în 1961, absolvent al Facultății de Medicină București, medic primar de medicină generală și senator de Argeș  (2004-2008), profesează în Pitești.
Perioada 1963-1978 va fi, pentru Livia Popa, o etapă în care va ocupa funcția de director adjunct al Liceului Zinca Golescu. O perioadă în care dimensiunea activității didactico-pedagogice se lărgește, aducându-i împliniri. Devine Profesor Evidențiat pe țară (1972) și membră în Consiliul de Conducere al Ministerului Educației și Învățământului (1973-1978), prin Hotărârea Consiliului de Miniștri Nr. 512.
Activitatea intensă este continuată și ca inspector de Limbă și literatură română în cadrul I.S.J. Argeș (1983-1989), după care se pensionează medical. A fost preocupată de conexarea nivelului studiului limbii și literaturii române din școlile argeșene la ritmul național.
A fost preocupată de pregătirea cu succes a Olimpiadelor școlare din cadrul Consursului Național de Limbă și Literatură Română ”Mihai Eminescu”. Este intervalul de timp în care a făcut parte din Comisia Republicană a Concursurilor de Limbă și Literatură Română, din Comisia Metodică Centrală pentru Studiul Limbii și Literaturii Române din Cercul colaboratorilor Societății de Științe Filologice, editând, împreună cu profesori-colaboratori, serii din Buletinul de Informare și documentare prin Casa Corpului Didactic Pitești.
Dorința de a încuraja tinere talente a determinat-o să conducă Cenaclul ”Nicolae Labiș” dar și revista ”Sânziana”, publicație școlară de succes și cenaclu de tradiție. O bogată activitate, o revărsare de idei au caracterizat-o. Zeci de articole aflate în diferite volume vorbesc de neostenita sa muncă. Sunt articole despre Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, Alexandru Odobescu, George Topârceanu, Vladimir Streinu, Dan Rotaru, Alexandru Philippide, Nicolae Labiș, Viorica Rotăreasa. Despre omul care s-a mistuit în miezul zămislirilor pe terenul educației și al creației aș vrea să vorbesc.
A fost o luptătoare și o minte lucidă, a știut să privească atent orice situație. Tot ce a făcut în viață a fost bun și frumos, a fost creație și deschidere spre adevăr. Nici nu s-ar putea altfel pentru o personalitate  cu asemenea structură. A fost numai suflet, de aceea a rezistat mai puțin vieții. Destinul i se poate compara cu existența unei flori pe care Dumnezeu a luat-o în grădinile Raiului spre a mângâia privirea îngerilor.
Mi-o amintesc înfiorată: frumoasă, inteligentă, spirituală, privind uneori cu o seriozitate care ascundea un umor fin. Veșnic atrasă de teatru, de muzică, de cărți, de spectacole, de întâlniri cu oameni deosebiți, într-un cuvânt, de cultură. Sensibilă și atentă la toți cei din jur, impresionată de frumusețea florilor, de strălucirea zilelor dar și de mizeria umană, era permanent într-o deschidere spre semenii pe care îi privea cu înțelegere. Mi-a rămas imaginea orelor de asistență, când, din banca din spate, unde se afla ca inspector, pornea spre catedră un fir invizibil care, departe de a mă tulbura, mă echilibra prin faptul că simțeam cum ignora postura oficială.  Aceeași impresie o aveam când ne întâlneam în cadrul cercurilor metodice. Dorea să împrăștie armonie, urmărea un calendar interior și transmitea un gând frumos de sărbători sau de zile de naștere. Păstra o caldă relație cu prietenele pe care le respecta – profesoarele Florica Constantinescu, Aretia Fulgeanu, Elena Stancu, Vasilica Popescu, Jeni Marinescu, Viorica Rotăreasa, Sofia Sorescu, Cecilia Petrescu, Mariana Budică, doctora Lili Preda. Multe dintre acestea au trecut în lumea umbrelor, rămânând frumoase amintiri pentru cei din prezent, un model, pot spune.
Și-a ales, ca epitaf, un rând scris de renascentistul Dante Aligheri: ”Viața mea este o cursă spre moarte”. Și nu un itinerar încărcat de efort spre meridianul educației și al culturii a fost existența Domniei Sale ?  Citea, scria permanent, lucra la un dicționar care, în prezent, prin grija prof.univ.dr. Pentr Popa, se află în fața tiparului. Este o lucrare complexă, bine documentată, cu explicații interesante, cu etimologii.
Așezând-o în zarea vieții, descoperim cele două volume intitulate ”Aduceri aminte” despre care am scris în ”Aripi”, revista Școlii Gimnaziale ”Mihai Eminescu” Pitești.
Retrospectiva existenței Liviei Popa se constituie din secvențe care dezvăluie preocupările unui dascăl cu har. Mărturisirea prin care se deschide primul volum este elocventă. ”Doresc, firesc, să-mi finalizez un gând mai vechi, acela de a aduna într-un volum puținele mele elaborări și multiplele mele amintiri.”
Dacă firul vieții nu s-ar fi curmat brusc, dacă Timpul și Dumnezeu i-ar fi dat răgaz, altul ar fi fost destinul său de literat și pedagog. ”Aduceri aminte” se naște în pagină înregistrând tristul adevăr că Livia Popa a plecat în azur spre a nu se mai întoarce, lăsându-ne creația despre care putem spune: ”Finis coronat opus”.
Cartea vede lumina tiparului sub îngrijirea prof. univ.dr. Petre Popa, grupând  impresii, articole, scrisori care invită la cercetare și la meditație. Sunt de admirat inițiativa Domniei Sale, rigurozitatea selectării materialului și dorința de a face, din cultul pentru Livia Popa, unul din principiile călăuzitoare ale activității căreia i se dedică.
Structurată pe un plan al rememorării, cartea începe cu pagini de jurnal, semnate de autoare; include articole și dedicații ce-i aparțin, ultimele semnate de personalități din știință, cultură, învățământ (vol. I) și continuă cu scrieri în care i se evocă personalitatea (vol. al II-lea).
Ar fi multe de spus, de așezat pe hârtia pe care se odihnesc ochelarii și stiloul.
Livia Popa continuă să privească, de douăzeci de ani, de pe crucea de marmură, înconjurată de flori proaspete, alunecarea devastatoare a timpului ireversibil și să-mi întărească ideea că ce a fost lumină, lumină a rămas!

Prof. Renata Alexe, Pitești, 7 ian. 2021