Când nu sunt singur?

Cred nestrămutat, că cea mai critică situație din viața omului, critică? nu!, nenorocită de la un capăt la altul este atunci când noi rămânem singuri. Singuri în fața noastră înșine, în fața altor semeni ai noștri, oricare ar fi ei, de la rudenii până la prietenii cei mai apropiați, declarați și acceptați, este starea de înstrăinare, cea mai înspăimântătoare din câte pot fi pe pământ.

Așadar, dintr-o dată, simțim un gol imens pe dinlăuntru, o pustiire și o însingurare, fără a mai avea optimism, dorință de a mai trăi. Orice încercare se izbește de zidul deznădejdii și înstrăinarea apasă ca o piatră de moară asupra conștiinței și vieții noastre.

 

Ați simțit, uneori, acest sentiment straniu și tulburător? Am avut nefericirea aceasta de a ne întâlni cu pustiirea în toată goliciunea ei distrugătoare?

Ce putem face în asemenea împrejurări?

Stăm aplecați asupra noastră și așteptăm ca pustiirea să ne înghită ființa zdrobită de aceasta, adică de părăsirea Duhului Sfânt?

Când ne simțim atacați de pustiire, primul gând este ca să ne îndreptăm glasul către Domnul Dumnezeu și să-I cerem izbăvirea, începând cu rugăciunea cea dintâi: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, Vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre!”

Cerem „sălășluirea întru noi” a Duhului Sfânt, că de El suntem pustiiți! Ne-a părăsit! S-a săturat de noi! S-a săturat de păcatele și de neîndreptarea noastră!

Am cunoscut un om, un mare scriitor, care, atunci când am ajuns în Culmea Carpaților argeșeni, l-am auzit strigând, cu pumnii ridicați către Ceruri:

- M-ai părăsit, Dumnezeule! Vai sufletului meu! Nu mai pot scrie! Mi-ai luat harisma scrisului! Doamne Dumnezeule, nu mă părăsi! Iartă-mă!

Am rămas uluit! Nu mai auzisem astfel de rugăciune, strigăte, urlete … sunau munții, văile și cerurile, iar ecoul se multiplica vibrând culmile și adâncurile.

N-am mai uitat de atunci și până azi această rugăciune și iată că se împlinesc aproape 30 de ani! Gândul mi-a străbătut vreme de peste 3000 de ani, atunci când regele Manase, Împăratul Iudeilor, când era rob în Babilon, și-a îndreptat inima și glasul către Părintele Luminilor, zicând: „Că Tu ești Domnul cel Înalt, milosârd, îndelung-răbdător și mult-milostiv. Tu Doamne, după mulțimea bunătății Tale, ai făgăduit pocăință și iertare celor ce greșesc Ție. Ai pus pocăință asupra mea păcătosului, pentru că am greșit mai mult decât numărul nisipului mării...Și acum plec genunchii inimii, cerând bunătate de la Tine, pentru că Tu ești Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc, și întru mine să arăți toată bunătatea Ta; și Te voi lăuda întotdeauna în zilele vieții mele, că pe Tine te laudă toată puterea îngerilor, în vecii vecilor!” (Rugăciunea Regelui Manase,  I, 7-15).

Când nu sunt singur?

Când mă îndrept în rugăciune, către Dumnezeul cel mult-milostiv!

Atunci nu mai suntem singuri!

(https://arhiepiscopiaargesuluisimuscelului.ro/

Calinic Argeșeanul

Prima pagina

Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner

Banner
Banner
Banner
Banner
Banner

Curs valutar

Horoscop

Vremea