21 martie: Ziua Internațională a Poeziei

Luni, 21 Martie 2022 14:10

În data de 21 martie se sărbătorește Ziua Internațională a Poeziei. Ea este declarată de UNESCO, începând din anul 1999, drept o recunoaștere a faptului că oamenii de litere și de cultură, poeții și scriitorii din întreaga lume și-au adus o contribuție remarcabilă la îmbogățirea culturii și spiritualității universale. (sursa: Wikipedia).

Publicăm mai jos câteva poeme din creația poeților orașului nostru.

 

VIRGIL DIACONU

 

Fluturii albaştri

Ţara este în criză. Dar tu ai primit aprobarea

să îţi duci mai departe viziunile, fluturii albaştri,

mi-a spus îngerul meu păzitor, lustruindu-şi tresele.

Dreptul la viaţă îţi va fi garantat în continuare.

Dreptul la viaţă cu acele în vene. Poţi să fii liniştit.

Cineva îţi va strecura în fiecare zi sub cearşaf

o doză de glucoză, pentru a-ţi duce mai departe viziunile,

fluturii albaştri.

 

Şi fluturii vor fi liberi să zboare prin piaţa cea mare,

unde se împart minciunile şi sarmalele electorale.

Da, gardienii vor lăsa fluturii să zboare în voie

şi chiar să apară la ştirile de seară. Să nu crezi că ei

au fost arestaţi „pentru tulburarea liniştii publice”,

aşa cum se zvoneşte. Să nu crezi,

mi-a spus îngerul meu secret, lustruindu-şi tresele.

Atâta doar că de-acum înainte

fluturii vor fi programaţi pe calculator,

pentru ca ei să zboare organizat, în pluton.

Şi pentru ca niciun curcubeu să nu mai dea buzna pe cer,

neprogramat şi fără acte în regulă.

 

Aşa mi-a spus îngerul meu secret, dându-mi asigurări

că voi putea să lucrez mai departe la fluturii albaştri...

Cu acele în vene şi cu tubul de glucoză primit pe furiş,

voi lucra mai departe. Şi poate că într-o clipă de neatenţie

fluturii mei vor umple iarăşi cerul! Da, eu voi transmite

pe toate canalele vederi din sângele meu albastru...

într-o clipă de neatenţie.

 

Desigur, eu voi amâna glonţul şi de data aceasta.

Glonţul, acest suvenir din călătoriile mele occidentale.

Un suvenir pe care îl voi lăsa moştenire fiilor mei,

spre a le fi de folos la nevoie.

LILIANA RUS

O rotire de ciori

Zile în care simt împuţinarea vieţii,

umbre vinete îmi întunecă dimineţile,

înflorite pentru toţi ceilalţi.

Golul din inimă, greşeala întoarsă pe toate părţile,

încordarea pe care încerc să o stăpânesc

şi pe care, de bună seamă, o abandonez

rămânând trează până la ziuă,

în ceasul acela cafeniu, ca o rotire de ciori.

Indiferenţa celorlalţi pluteşte protector în fundal,

sclipeşte o secundă amară;

presentimentul că ceva are să se întrerupă –

anumite privelişti, raţele înotând lin,

conul de linişte dizolvat în plumbul tuturor clopotelor.

Faţă în faţă

Ca şi cum nu ar fi fost, s-au topit zgomotele casei –

ticăitul ceasului, venirile şi plecările mele

cu toată pâcla lor de nimicuri. Mă trezesc în alt loc,

mâncată de-o spaimă pe care nu ştiu să o dezvălui.

 

Stau faţă în faţă cu tine, Bunule,

orbită ca o bufniţă de ţurţurele dimineţii.

Nu mai sunt pârâiaşul de sub zăpezi,

nu mai sunt ramura umedă ce se împotrivea focului.

Aripile mele sunt lipsite de pene,

totul se strămută şi sfârâie,

toate fineţurile-mi cad din palmă

în frigul şi-n caldul propriei colivii.

Nu mai miros a vechi hainele tale, Bunule,

îngeri de sticlă deretică cerurile

împrăştiind godeuri de lumină în direcţia norilor.

 

Stau faţă în faţă cu neliniştile şi îndoielile mele –

păduri la sfârşit de noiembrie.

Un frig pe care-l simt înainte de viscol.

 

Pasărea mea îşi îngustează ochii.

În piept peştişorul înoată în ceară.

DENISA POPESCU

Îngerul meu antiglonț

Și dacă eu cad,

Și dacă mă prăbușesc,

E pentru că n-am știut cât și cum să mă iubesc.

N-am avut grijă de Îngerul meu păzitor.

L-am lăsat singur,

Deși el nu s-a îndurat să mă lase să mor

Și, împotriva tuturor, oameni și demoni,

Dar mai ales împotriva mea,

A stat cu aripile desfăcute,

A stat ca o pavăză grea.

A răbdat, a cumpănit, a așteptat.

Infinita tristețe a Îngerului meu antiglonț

E legătura cu tot ce n-am fost.

Așadar, în ceasul al doisprezecelea-mi spun

Că, dacă acum mă predau,

E ca și cum n-aș fi fost niciodată,

E ca și cum pentru totdeauna mă părăsesc.

Doamne, care pe toate le poți și le știi,

Dă-i Îngerului meu antiglonț

Ceea ce eu nu-i pot da,

Puterea de a nu părăsi!

 

Să treci, regele meu

Să-mi treci, regele meu,

Prin sânge,

Cum trece lumina prin aur,

Până când sângele mi se va liniști

Și va străluci ca un curcubeu.

Îndură-te acum,

Îndură-te o dată de sângele meu!

MARIA MONA VÂLCEANU

Încrustat în mugur

Încrustat în mugur

rodul stă să crească

cum în gândul meu

vecinic-amintire,

 

partea de lumină

partea cea cerească

înflorește-n inimi,

înflorește-n fire.

 

Mugurii albaștri

stau să se deschidă,

în blănițe iezii

au sclipiri de nea,

 

primăvară nouă

prin tristeți se lasă,

nopți mângâietoare,

nopți de catifea...

Cine pe cine

Cine pe cine visează

noaptea alunecă-n geam

inma ta mai veghează

steaua sclipind printr-un ram

 

pleoapa se-nchide ușoară

nori amintiri se rotesc

cine pe cine învață

jocul acesta lumesc

 

cine pe cine pândește

la mari răscruci de istorii

jocul se-nchide hoțește

cu stelele mici și cu norii.

NICOLETA POPA

***

n-o să mă poți îngenunchea

pentru că forța mea

dragostea mea

clădește lumi după lumi

și paradisuri fără de seamăn

se succed în sufletul meu,

uite, melodia asta

are puterea unui balsam

pentru că ea vine din copilărie

din vremea magiei totale

a harului fără de sfârșit

te-am învins!

chiar dacă nu vei recunoaște asta

te-am învins cu capul plecat

acum levitez deasupra lumii

deasupra binelui și a răului

și pot fi ce îmi doresc

întotdeauna fericită

nu carnea, ci spiritul tău m-a durut

viciat și negru.

dar am învins

acum am învins și plutesc printre stele

ascultând melodia asta:

nothing compares to you.

 

***

frunzele astea de plop

au înmagazinată în ele toată copilăria mea

poate și vieți pe care nu le-am trăit niciodată

dar mai ales durerea

petele astea maronii

depozitează suferința

sângele meu și al strămoșilor mei

pentru că nu-i așa?

păcatele se poartă șapte generații

și cinismul tău și ura

și tot ce nu mai pot rosti

sunt scrise în nervurile lor

dar las plopii și plec acasă

unde mă așteaptă iadul

pe care cu bucurie mi-l oferi

iadul zilnic

al traiului nostru în comun.

DAN DRĂGOI

Cuvântul nescris

Sunt atâtea lucruri ce nu le-am făcut...

Da, mi-am dorit prea mult de la viaţă

Şi nu ştiu prin ce vis am trecut,

Şi nu ştiu când a fost dimineaţă.

 

Nopţi în şir am gândit în zadar

Şi am plâns, m-am zbătut şi-am strigat.

Vinul vieţii a rămas prea puţin în pahar

Şi nu ştiu de mai poate fi măsurat.

 

Sunt atâtea miracole şi atâtea cântări

Ce le ducem cu noi în mormânt,

Dar rămânem în locuri şi-n zări,

Peste tot unde ne-am întrupat în Cuvânt.

 

Dacă plec, nu uita să-mi mai pui un cuvânt

În raniţa mea de soldat visător

Şi-o fărâmă din puţinul pământ

Adunat de un biet, înrăit călător.

 

Seara mă voi înveli cu a cerului haină

Şi-o să cred că sunt iarăşi acasă,

În satul meu de munte şi-n pădurea de taină,

Iar mama să-mi pună merindea pe masă.

 

Eu am rămas în locurile pe unde am fost,

Fărâmă cu fărâmă în fiece zare,

Şi-am învăţat din iubiri pe de rost

Cum să ard şi să fiu o stâncă mai tare.

 

Dacă plec, nu uita să mai pui un cuvânt

Acolo, lângă inima mea mult rănită,

Şi-o fărâmă din puţinul pământ

Şi din zarea ce ne-a fost hărăzită.

 

N-are niciun rost să fii trist dacă pleci.

Poţi să iei cu tine râul sau pădurea

Şi chiar ale cerului albe poteci,

Calul sur, puşca ta şi securea.

 

Poate acolo-i un câmp de aduceri aminte,

Poate şoimul te poartă pe aripa lui.

Poate-n raniţa ta să răsară cuvinte,

Poate-n palma ta se va bate un cui...

 

Orizontul se face mai mic şi tu sui

La marginea lumii, buimac şi tăcut.

Coroana de spini nu poţi s-o mai pui,

Hotarele toate de mult le-ai trecut.

 

Poate şoimul te mai poartă pe aripa lui,

Să te ducă pe tărâmul acela de vis,

Poate-n palma ta se va bate un cui,

Poate chiar ai găsit cuvântul nescris.