CLIPA DE LITERATURĂ: TREI POEȚI KAMIKAZE

TREI POEȚI KAMIKAZE

Cum se scrie astăzi poezie, în epoca pe care o numim postmodernă? Și cum este evaluată poezia postmodernistă? Este ea evaluată corect? Este subevaluată, sau supraevaluată?

Dacă citim cronicile literare, publicate în revistele literare și în volumele de critică literară ale ultimilor 30 de ani, observăm lesne că cea mai mare parte a cărților de poezie contemporane „cronicizate” sunt considerate cărți „semnificative”, „importante”, „pline de har poetic”, sau că operele poetice în cauză „ocupă un loc important în literatura română”, și așa mai departe. Așa încât, dacă luăm de bune toate aceste evaluări, putem să concluzionăm că poezia noastră contemporană este, aproape în bloc, „cea mai…”, dintre „cele mai…”, și că ea merită un loc de frunte în poezia europeană, dacă nu cumva poezia europeană ar avea de învățat din excelența poeziei noastre.

Și totuși, cea mai mare parte a poeziei contemporane românești nu este nicidecum atât de performantă pe cât ne-o spun, aproape în fiecare zi, criticii sau pseudocriticii literari. Realitatea este că cea mai mare parte a poeziei „cronicizate” este supraevaluată, deci că ei i se acordă o valoare pe care această poezie, pur și simplu, nu o are.

 

Dar de calitatea poeziei care se scrie astăzi ne putem convinge singuri, citind poezie, după cum de calitatea evaluărilor acestei poezii ne putem da seama comparând poezia citită cu cronicile care i se dedică.

În ceea ce ne privește, vom comenta, rapid, poezia a trei poeți contemporani postmoderniști, Tedy ARMAN, Alexandru ȘIȘMANIAN și Eugen ROGOJAN.

POETUL KAMIKAZE TEDY ARMAN sau „Principiul de funcționare al unui motor  cu ardere internă”

Dintr-o notă la un interviu al Hristinei Doroftei cu Tedy (Teodor) Arman, dintr-un număr al revistei Argeș, 2018, am aflat că poetul s-a născut în anul 1982, la Dej, în România. Poetul are, așadar, 36 de ani.

Din aceeași notă, care precede interviul din Argeș cu T.A., înțelegem că acesta a început ca sculptor, dar că el și-a aflat în cele din urmă vocația în poezie, mai precis într-o poezie pe care chiar el o numește poezie concretă… Una dintre piesele de rezistență ale cărții sale de poezie, numită Biela, apărută la Editura Charmides în anul 2018, o constituie poezia Biela, dedicată bielei, adică sistemului bielă-manivelă. Să urmărim poezia bielei:

„Principiul de funcționare al unui motor  cu ardere internă/  constă în transformarea energiei produse/  în urma arderii amestecului aer combustibil/  în lucru mecanic,/  disponibil la arborele cotit.// Mecanismul motor este ansamblul de piese/  care face posibilă preluarea/  și/  transmiterea forței de presiune a gazelor din cilindru/  către arborele cotit. Biela face parte din/  mecanismul motor și are rolul de a prelua/  forța de apăsare a presiunii gazelor/  prin intermediul pistonului și bolțului/  pe care o transmite arborelui cotit.// De asemenea, biela împreună cu fusul maneton/  al arborelui cotit,/  transformă mișcarea de translație a pistonului/  în mișcare de rotație la arborele cotit.// O!”

Firește, unora le poate apărea curios că după marile poeme ale lumii, Epopeea lui Ghilgameș, Cântarea cântărilor, Ecclesiastul, Iov, Psalmii, Plângerile lui Ieremia și câte altele, după poezia lui Eminescu, Bacovia sau Arghezi, un poem poate să trateze, amănunțit, despre biela manivelă… Dar asta face poezia postmodernistă, care se abate în fel și chip de la poezie. Astăzi, adică în postmodernism, substanța referențială a poeziei nu o mai fac atât steaua, femeia, noaptea, floarea de cireș, viața noastră, în general, cât lucrurile prozaice, precum biela-manivelă…

De altfel, T. Arman declară în interviul său că „poezia este forma lucrurilor, este sufletul lucrurilor”. Și cum există atâtea lucruri, există tot atâtea suflete poetice ale acestor lucruri. Există tot atâta poezie câte lucruri există! Ca pe vremea lui Solomon, când aurul se găsea pe toate drumurile, după cum ne spune amăgitor Biblia… Pentru că dacă lumea geme de lucruri, ea geme, în fond, de poezie!

Poezia ține, acum, în mod substanțial de lucruri. Iar dacă lucrurile se fabrică la scară industrială, tot la scară industrială se fabrică și poezia care imită lucrurile. Poezia a devenit un produs de serie.

„Misterul motorului cu aburi, misterul unui smartphone, a unui hard disk este la fel de profund ca acela al unei flori care înflorește la marginea pustiului”, opinează Adrian Alui Gheorghe în prefața la volumul de poezie Biela. Dar nu de misterul acestor lucruri, în ele însele, ar fi să fim noi seduși atunci când citim poezie, ci de misterul poeziei înseși. Și chiar dacă un text l-ar avea ca obiect pe Domnul, nu faptul expres că îl are ca obiect pe Domnul poate să califice acel text drept poezie. Lucrurile pline de mister nu fac, așadar, în mod automat, și misterul poeziei. Ca să nu mai spunem de cele mai prozaice lucruri, precum biela-manivelă. Iată de ce nu cred că „Poezia obiectelor e o șansă”, așa cum ne asigură criticul-poet Adrian Alui Gheorghe, care joacă rolul de critic al lui T. Arman.

Dar să ne mai răsfățăm cu un poem marca Tedy Arman, cuprins în placheta Biela, numit Lista lui Maier:

 

„De cumpărat:// parmezan (pachet de 500 grame)/ carne tocată, vită plus porc cam un kilogram/ paste cu busuioc (italieneşti)/ sos cu chili/ şi sos de ardei gras/ o sticlă cu vin dar, atenţie, sec !!!!/ dafin (un pacheţel, atât)/ două conserve de fasole roșie (sau 3?)/ cremvurști (cu 80 la sută carne de porc!)/ iaurt (cu 3,5 grăsime!)/ mazăre fină (un kilogram)/ peşte marinat (nu la borcan, ia 300 de grame!)/ ceapă roşie/ scobitori (nu din plastic!)/ şerveţele (albe, eventual cu flori roşii, maci!)/ piper roşu (boabe)/ oregano (un pacheţel de 100 de grame)/ merişoare congelate (o sută de grame)/ o cutie de ceai antiadipos/ apă carbogazoasă/ biscuiţi săraţi/ crutoane/ oţet de mere/ sare iodată/ roşii (nu multe)/ ridiche neagră (una, două bucăţi)/ morcovi (4-5 bucăţi)/ lichid spălat parbriz (de vară!)/ şi cam atît// a, era să uit: ouă!/ Câte?/ ia zece bucăţi./ sau 12?/ ia 12!” (Bochum, 4 mai, 2016)

 

Poemul abia citat nu este altceva decât o răsfățată listă de cumpărături. Dar poemele lui Tedy Arman mai folosesc și tipul de discurs al rețetelor de prăjituri, al rețetelor medicale naturiste, al bancurilor, al interdicțiilor de tot felul, al necrologurilor, al buletinelor de analize”, al formulelor folosite de notele de plată și de facturi etc., care prin prozaismul lor reușesc să dea afară din text orice urmă de tensiune existențială, afectivă, sau poetică.

Caracterul de rețetar al acestei poezii l-a observat și poetul-critic Adrian Alui Gheorghe, care a avut onoarea de a prefața-„croniciza” cartea Biela a lui T. Arman, devenind în acest fel primul exeget al tânărului-maturului poet Tedy Arman.

 

Dar să urmărim poezia pe care T.A. o scrie pornind de la lucruri mai subtile. De pildă, de la culoarea verde. Iată poezia culorii verzi:

„Verde, verde, verde,

Verde, verde, verde, verde,

Verde, verde, verde, merde,

ah, văd roșu de atâta verde.”

 

De la culoarea verde, poetul poate trece destul de ușor la poezia al cărei subiect este femeia. Iată ce ajunge femeia trecută prin neuronii poetici ai lui Tedy:

„femeia/care/nu/știe/că/e/femeie/

nu/e/femeie.”

 

Pentru o femeie, conștiința de sine este totul, ne spune poetul, și probabil că de aceea o și râvnim: pentru că ea are conștiință de sine. Frumusețea ei nici nu mai contează, cireașa gurii ei nu mai înseamnă nimic.

Dar ce conștiință de sine are poetul? El declară în interviul cu domnișoara Hristina că „în spatele lui Tedy Arman se ascunde însuși Tedy Arman”.

Această metaforă vrea să spună că T.A. se poate multiplica la nesfârșit pe sine și că poezia pe care el o produce exprimă una și aceeași poetică concretă vidată de mister, de vibrație, de tensiune existențială, afectivă, și poetică. De fapt, T.A. este un fel de matriță poetică!

 

T. Arman are darul de a-și fi creat o critică decisă să îi apere statura și poezia. Numele acestei critici este, după cum am spus, Adrian Alui Gheorghe, care face câteva aprecieri inverse la poezia sa și la poezie, în general:

„Dar, poeți, trebuie să scrieți poezii pentru idioți.

Coborâți până la nivelul lor de înțelegere!

Urcați până la nivelul lor de digestie!”

 

De aici înțelegem că poezia despre care vorbește criticul trebuie să fie destinată idioților. Și poate că tocmai de aceea criticul declară la un moment dat că „poezia trebuie să fie împotriva poeziei”. Și într-adevăr, poezia lui T.A. chiar este împotriva poeziei, după cum T. Arman este un poet împotriva lui însuși, deci un poet sinucigaș, un poet kamikaze!

În aceeași idee, în nota lămuritoare la prefața sa, Adrian Alui Gheorge concluzionează că această carte „e o probă că gratuitatea artistică își are originea în cea mai concretă realitate”. De aici rezultă că redarea sau imitarea „celei mai concrete realități” nu poate să producă poezie.

Altfel spus, faptul că Tedy ARMAN își construiește textele din „cea mai concretă realitate”, aceea a obiectelor și a dominației lor asupra spiritului, nu îl ajută nicidecum pe acesta să producă poezie, ci doar o poezie modestă, gratuită.

 

Aflu că poetul Tedy A. a făcut furori la un târg de carte de la Kőln, unde a fost primit cu entuziasm de către scriitorii locului, fiind grabnic integrat curentului literar Kahlschagliteratur, care vrea să însemne aproximativ „literatură postapocaliptică”, curent aflat în mare vogă zilele acestea, poate și chiar luna viitoare, în marele oraș german, ne spune exegetul său, A. Alui Gheorghe…

Cu toate astea, mărturisesc că despre poetul T. Arman nu am reușit să obțin până acum nicio informație, nici măcar din regatul NET, căruia nu îi scapă nimic. De aceea, mă gândesc că poetul Tedy Arman nu este decât o născocire a lui Adrian Alui Gheorghe, poet pus, nu de puține ori, pe șotii. Adică pe farse poetice.

Așadar, T. Arman este chiar Adrian Alui Gheorghe, iar dacă Adrian i-a dedicat poetului T. Arman o cronică la cartea sa, înseamnă că el s-a „cronicizat” singur… Și mai înseamnă că maturul Adrian Alui Gheorghe a aruncat pe piața literară o dublură poetică, încercând să dea astfel viață unei alte poetici decât aceea pe care el o practică în mod curent. Poezia devine astfel pentru el o joacă, iar el, interpretul acesteia, un interpret, vai, jucăuș, care a izbutit să își facă singur reclamă…

O glumă la fel de reușită a lui Adrian Alui Gheorghe a fost și susținerea în cursa pentru Premiul Nobel a poetului Mircea Cărtărescu. Desigur, criticul uitase în acel moment de faptul că poetul apărat de el pe două pagini mari de revistă este un plagiator dovedit, încă de la primul său volum de versuri.

În ideea apărării poeziei obiectelor, scrise de T. Arman, criticul Adrian Alui Gheorghe afirmă aforistic că „Realitatea este apogeul imaginației”, deși mai înainte tot el concluziona, contradictoriu, că poezia lui T. Arman „e o probă că gratuitatea artistică își are originea în cea mai concretă realitate”… Dacă pentru Baudelaire imaginația este regina facultăților umane care creează poezia, acum apogeul imaginației este realitatea obiectelor, iar poezia este creată tocmai prin imitarea acestei realități; deci poezia exclude imaginația. Și totuși, dacă v-aș dărui un măr real și altul ireal, pe care l-ați alege?

(Continuare în nr. viitor)

VIRGIL DIACONU

 

 

 

Prima pagina

Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner

Banner
Banner
Banner
Banner
Banner

Curs valutar

Horoscop

Vremea