Câte ceva despre prietenie!

Marii înţelepţi ai tuturor timpurilor au avut doar cuvinte înaripate atunci când a fost şi este vorba despre acea stare unică de spirit, numită: Prietenia!

Când sunt prieteniile cele mai gingaşe şi mai rezistente?

Tudor Arghezi ne spune că: „Prieteniile condiţionate de suferinţe comune sunt cele mai gingaşe şi mai rezistente” şi că: „Puţini sunt oamenii care au învăţat să preţuiască prietenia!”

 

Adresându-se tinerilor, Gh. Asachi, în „Adaosul literar”, I (1860), iulie, p. 15, îndeamnă: „O, june! Alege cu luare aminte a tale cărţi şi a ta societate, nu trata de amici decât pe acei din a căror petrecere inima şi spiritul tău se poate folosi.”

 

Pentru noi toţi, de altfel, fără nici o deosebire, se arată o primejdie atunci când: „Prietenii îţi umflă meritele, duşmanii ţi le scad. Tu, dacă eşti cuminte, nu-i crede pe nici unii şi vezi-ţi de treabă în pace, fără trufie şi fără deprimare”, cum scrie în Sacra Via, 140, V. Bogrea.

Cine nu a păţit pozne în spaţiul prieteniei se poate numi cu adevărat un fericit. Ilarie Chendi spunea: „Prietenia şi duşmănia, sau iubirea şi ura au fost pururea alături. În viaţă şi în artă le găseşti la fiecare pas împreună.”

Cum să numim această stare? Cum să ne purtăm paşii pentru a nu ofta întru plângere mai târziu? Să renunţăm amărâţi şi acriţi la această stare, prea mult lăudată, de la scriitorii antici până la noi? Să auzim ce zice un înţelept: „Dacă mai vrei să ai prieteni, nu căuta mai totdeauna să ştii ce spun interlocutorii tăi despre tine după ce-ai plecat din mijlocul lor”; se vede că M. Codreanu a avut destule amărăciuni pe această temă.

Există, din nefericire şi stări mai rele, când prietenii se uită unii pe alţii. Deseori am auzit vaiete pe această temă, mai ales după 1990. Stările sociale au schimbat sensul unei adevărate prietenii. Salturile neaşteptate în aşezarea lucrurilor hrentuite au risipit prieteniile de altădată. În colbăiala lumii, prietenii de ieri au devenit necunoscuţii de azi şi poate incomozii de mâine.

Nicolae Iorga, după cum îi era obiceiul, şi aici plesneşte fără cruţare: „Unii prieteni se miră de ce te desparţi pentru totdeauna de dânşii în clipa când ţi-au dovedit că nu ţi-au fost niciodată prieteni!”

Din când în când, de pe drumurile înstrăinate se mai reîntoarce spăşit câte un fost prieten rănit de lunga părăsire. Marele filozof V. Conta, a făcut şi el o experienţă mai dură dacă a putut scrie: „Abia atunci preţuieşti o prietenie despărţită prin ură când se reîntoarce pocăită, după o vreme îndelungată!”

Ce vom adăuga la cuvintele cu aură de imn lăsate posterităţii de I. Heliade Rădulescu: „Prieteşug! Nici vremea, nici moartea nu pot să te veştejească. Nimic nu este aşa de delicat ca prieteşugul. Pe dânsul cele mai uşoare atingeri îl supără de moarte, bănuiala îl bolnăveşte şi neîncrederea îl omoară. Natura sugrumă sau sărăceşte prieteşugul în mâinile nemulţumitorului care voieşte să lipsească de fericire pe cei asemenea lui şi să o ţie pe seama sa.”…

Auzim, uneori, desigur, şi n-am vrea să fie deseori, pe unii lăudându-se că au amici pe cutare şi cutărescu, că au mers împreună în lună şi stele, că ştiu verzi şi uscate, ba că au stat la masă bând şi mâncând bunătăţile pământului, ba, culmea, că-l au şi la mână cu una cu două şi alte vorbe isteţe de genul acesta. Acesta este un semn vădit că avem nefericirea să ne întâmpine un om doar asemenea lui, ca să nu spun altceva, pentru a supăra frumuseţea cuvântului rostit.

Petre Ispirescu scurtează vorba despre amiciţie: „Cunoştinţe va putea să aibă cât va pofti, dar amici cât de puţini; căci adevăraţi amici va găsi foarte rar, sau nicidecum!”

N-am putea trece prea uşor, vorbind despre prietenie, peste hâtrul Anton Pann, care ne desfată astfel: „Pentru data imputare / Dojenire şi mustrare, / Nu strica prietenia / Au iubirea şi frăţia. Iar care nu dojeneşte / Pe prieten când greşeşte, / Ci orice lucru va face / Le suferă şi le tace, / Acel n-are niciodată / Dragoste adevărată, / Căci a sa prietenie / Este o făţărnicie. Caută să-ţi faci ţie / Prieteni de omenie, / Adică ‘nvăţaţi, cu minte, / Şi cu înţelepte cuvinte, / Iar nu slăviţi, cu avere / Şi daţi într-a lor plăcere!”

Iar molcomul Sadoveanu, la umbra gorunilor  bătrâni, ne sfătuieşte: „Frăţiile de război se leagă repede; dar prietenia mai domol îşi face loc, după potriveala sufletelor. Un om în viaţă nu-şi poate face decât trei prieteni. Unul poate moare. Pe altu-l poate-l apucă nebunia dragostelor. Iar unul tot îi rămâne!”

Dar pentru a limpezi de-a pururi prietenia cea adevărată să auzim ce spune Iisus: „Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc!” (Ioan 15, 13-14).

Am pierdut mulţi prieteni?

Dar prietenia lui Iisus o mai avem?

Doar aceasta rămâne de-a pururi!

Calinic Argeșeanul

(www.episcopiaargesuluisimuscelului.ro)

 

Prima pagina

Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner

Banner
Banner
Banner
Banner
Banner

Curs valutar

Horoscop

Vremea