CLIPA DE LITERATURĂ. Luceafărul, batjocorit de către Mircea Cărtărescu

Miercuri, 25 Ianuarie 2023 08:53

Evaluarea poeziei lui Eminescu s-a petrecut adesea la limită, în sensul că ea a fost fie adulată, fie contestată. Și chiar dacă lista celor care contestă poezia lui Eminescu este mai mică decât lista adulatorilor, contestatarii nu trebuie neglijați de către istoria literară, ci se cer consemnați ca atare.

Printre denigratorii poeziei lui Eminescu nu se află numai Al. Grama, Alexandru Macedonski, Șerban Cioculescu, Virgil Nemoianu, ci și unii dintre poeții optezeciști.

De exemplu, Mircea Cărtărescu nu îl contestă pe Eminescu doar teoretic, în ancheta din revista Dilema, nr. 265 / 27 februarie – 5 martie 1998, ci și printr-un manifest sau protest poetic, mai precis prin poezia Poema chiuvetei, din volumul Totul (1985), în care poetul optzecist vorbește despre dragostea unei chiuvete pentru „o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie”, amintindu-ne astfel cel puțin de cea de a treia strofă din poezia Luceafărul:

Din umbra falnicelor bolți / Ea pasul și-l îndreaptă / Lângă fereastră, unde-n colț / Luceafărul așteaptă. Dar întregul text Poema chiuvetei este inspirat din poemul Luceafărul și este scris cu intenția expresă de a-l ironiza și batjocori:

 

într-o zi chiuveta căzu în dragoste

iubi o mică stea galbenă din colţul geamului

de la bucătărie

se confesă muşamalei şi borcanului de muştar

se plânse tacâmurilor ude.

în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:

- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine

şi moara dâmboviţa

dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine

ele au la subsol centrale electrice

şi sunt pline de becuri

te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri

şi paratrăznete.

stea mică, nichelul meu te doreşte,

sifonul meu a bolborosit

tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el

vasele cu resturi de conservă de peşte

te-au şi îndrăgit.

vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea

deasupra regatului de linoleum

crăiasă a gândacilor de bucătărie.

 

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări

căci ea iubea o strecurătoare de supă

din casa unui contabil din pomerania

şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.

aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări

cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei

şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.

... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,

eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.

am iubit o superbă dacie crem pe care

nu am văzut-o decât o dată...

dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari

şi tot ce a fost mi se pare un vis.

 

După cum se poate vedea, marea dragoste dintre luceafărul „din cer” și Cătălina, din poemul Luceafărul, este ironizată de-a lungul întregului text. Din condiția de fiu nemuritor al Domnului, pe care o are luceafărul în poemul lui Eminescu, personajul corespondent din Poema chiuvetei, steaua, este o „crăiasă a gândacilor de bucătărie”… Iar rolul fetei de împărat, Cătălina, din poezia lui Eminescu, este preluat de către o chiuvetă de nichel… Așadar, personajele îndrăgostite din Poema chiuvetei sunt steaua și chiuveta de nichel din bucătărie.

Poema chiuvetei este o parodiere a Luceafărului, pentru că în timp ce Eminescu idealizează și mitologizează în Luceafărul personajele și acțiunile lor, în Poema chiuvetei Cărtărescu minimalizează, deci coboară în derizoriu tot ce era înalt, grav, idealizat și mitologizat în Luceafărul – personajele și dragostea dintre ele. Aspirația către o iubire ideală este batjocorită, iar dramatismul din Luceafărul este contrazis de dramatismul din bucătărie, dintre chiuveta de nichel și steaua galbenă. În Poema chiuvetei imaginarul lucrează în sens invers celui din Luceafărul.

Atitudinea ironică, batjocura și devalorizarea tuturor valorilor sunt însă caracteristicile celei mai mari părți din poezia românească contemporană, numită poezie postmodernă. Dar „poezia postmodernistă” este numele nou pe care și l-a dat sieși poezia optzecistă... Caracteristic poeților postmoderniști-optzeciști le este faptul că ei își concep poezia tocmai prin imitarea, pastișarea, plagierea sau rescrierea, de regulă ironică și batjocoritoare, a poeziei predecesoare. Cel puțin așa înțelege poezia postmodernistă Mircea Cărtărescu. Nicolae Manolescu a numit poezia generației 80 poezie retro, deși un nume mai exact ar fi fost acela de poezie retro ironică sau persiflantă.

Aceasta este poetica influențelor literare, a reciclărilor sau poetica retro. Poetica influențelor literare a fost lansată de către T.S. Eliot și, mai nou, ea este susținută de către universitarul american Harold Bloom, care în anul 1973 a editat volumul The Anxyeti of Influence. A Theory of Poetry (Anxietatea influenței. O teorie a poeziei), iar în anul 1994 a publicat un masiv volum, Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor, tradus la noi în 1998, care sintetizează volumul anterior și totodată ne oferă o listă a operelor literare canonice din întreaga lume, din care literatura română lipsește. Marea idee a artei poetice a criticului american este aceea că atunci când îşi creează opera, scriitorul se lasă influenţat cu bună ştiinţă de operele literare ale marilor scriitori predecesori:

„O operă canonică puternică nu poate exista în afara procesului influenţelor literare.” (ib., p. 10).

„Poezii, nuvele, romane şi piese de teatru apar ca răspuns la alte poezii, nuvele, romane şi piese de teatru anterioare (…).” (ib., p. 11).

 

Noile opere literare ale anilor 1980-2023 se constituie, aşadar, ca răspuns, ca replică la operele scriitorilor predecesori de care noul scriitor se lasă influenţat. În acest fel, influenţele literare constituie chiar regula, chiar norma de construire, de creare a operei literare, de orice gen ar fi ea.

Însușită de masa poetică a generației 80, arta poetică a influențelor literare a devenit arta poetică oficială a generației. Poeții fără imaginație au, în fine, o poetică salvatoare și nu mai pot fi acuzați de plagiat, deci de furt literar, pentru că furtul literar este legitimat acum de noua artă poetică, mai cu seamă că ea vine din America de Nord. Iată ce „operă canonică puternică” – Poema chiuvetei – a putut să se nască din influențele (sursele) literare ale lui de Mircea Cărtărescu!

Dar poetica influențelor nu naște doar un poem-două, ci cărți întregi. Și se poate vedea în acest sens volumul Levantul (1989), semnat tot de către Mircea Cărtărescu, un volum creat în întregime prin poetica influențelor literare, pentru că autorul pastișează/prelucrează, reciclează, rescrie poezia predecesoare a câtorva poeți români și străini, imitându-le lexicul, modalitatea de frazare (scriitura), imaginile, procedeele stilistice, preluând idei, teme, scene, subiecte, figuri retorice etc.

Și curios este că acest tip de poezie-pastișă, livrescă și ironic-mizerabilistă postmodernistă este apreciată și premiată de către cel mai important for literar românesc – Uniunea Scriitorilor din România. De pildă, pentru poezia pastișă sau plagiată pe care o scrie, Mircea Cărtărescu a primit acum câțiva ani, din partea Uniunii Scriitorilor din România, cel mai important premiu – Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”…

Adică marele Premiul Mihai Eminescu pentru Poezie i-a fost acordat chiar autorului care l-a batjocorit pe Eminescu, atât în Poema chiuvetei cât și în răspunsul pe care l-a oferit în ancheta revistei Dilema, din anul 1998. Cartea de versuri Levantul, care pastișează poezia veacurilor, a luat și ea câteva premii literare în țară și a fost tradusă în Franța. Un adevărat succes, pentru cel care face poezie pe mâna altora. Trăim în cultura română Absurdistan, unde nu se aud decât versurile și aplauzele demolatorilor…

Virgil DIACONU