Poezia, în centrul Piteștiului

Miercuri, 23 August 2023 07:37

 

 

După mai multe ocoluri, Poezia a ajuns în centrul urbei piteștene. A fost îmbrăcată în rochia ei colorată, de vară, și a recitat, fără emoții, la microfon.

Evenimentul, numit ,,«Clubul de lectură» - poetul Virgil Diaconu și invitații săi”, a avut loc vineri, 18 august, pe esplanada Bibliotecii Județene Argeș „Dinicu Golescu”, începând cu ora 10, 30. Au citit poezie Denisa Popescu, referent la Biblioteca Județeană Argeș, Ioana Cosma, lector la Universitatea Pitești, Virgil Diaconu, director Cafeneaua literară, Spiridon Voinescu, director la ziarul Atitudine în Argeș, Nicolae Ionescu, referent la Muzeul Județean Argeș.

 

Impresii? 5 participanți, 5 voci diferite, deși poezia este una singură. Dar ce este totuși ea? Cineva mi-a spus că poezia este un animal care trăiește în mare, se târăște pe uscat și ar vrea să zboare... Tind să îl cred, pentru că ea se depășește continuu. Când se depășește.

 

Evenimentul a fost organizat, impecabil, de către Denisa Popescu, sub egida Bibliotecii Județene Argeș. Este posibil ca în fiecare lună poeții, alți și alți poeți, să participe la recitalul de poezie în stradă. Ne propunem să invităm chiar și poeți din afara Piteștiului și să distribuim evenimentul pe youtube. Vise? Lucrăm la ele!

(Virgil DIACONU)

DENISA POPESCU

*** Degetele tale secrete

Îmi știu mirosul pe dinafară

Și cu ele ademenesc

Leoaica din peștera umedă,

Pe care-au învățat-o să cânte

Așa cum Dumnezeu uitase s-o facă.

Degetele tale secrete

Cresc stânjenei

Pe pajiștea oarbă

Din pântecul meu.

*** Când tace,

Aerul de sub piele

Vertebră de-ntuneric se face.

Îngerul moare încet și cu sfială,

De parcă i-ar fi frică să moară.

Când tace,

Pe sub piele

Aerul cale ferată se face.

Îngerii-o trec, melancolici și surzi.

Sub piele, suntem încă mai cruzi.

*** Cenușăresele-și pierd ochii

Și nu vine nimeni să le pună-n loc perle.

Alunecă, se-mpiedică-n rochii

Mai largi decât zborul de iele.

Se surpă fântânile-n mâini,

Mereu mai adânc, tot mai adânc.

Te beau fără perle.

Te beau fără ochi.

Dragostea mea e un sat fără câini.

IOANA COSMA

Înaintea ta

Vin ca un mic pavel ce-și așteaptă verdictul

- în lipsă de identitate, m-am deghizat în el –

deși nu l-am înțeles niciodată, îl accept și îl prețuiesc

ca pe o rudă de departe, pe care am găsit-o-n carte.

Eu înaintea ta

ce paradox sublim, ce ironie divină,

n-a fost nicicând nimic înaintea ta,

și nici oricine, oricare ar fi ea.

Am bagajele pregătite – o carte de Ondaatje,

mult ruj și ochelarii mei albi de soare -

se zice că în lumină pupilele dor tare,

dar mă bazez pe umbrele și pe sunsreen

ce tare!

# Odă birocrației (în metru antic)

Ce ample decoruri cu stive de foi

Ce cozi infernale, ce timpuri, ce vremi,

Ce plicuri timbrate, ce dosare roase de viermi,

Ce file cu șină uzate și grele,

Dar cât de frumos scrie condeiul pe coală,

Păcat că cerneala-i uscată în călimară,

Un arhivar ostenit se îndreaptă de spate,

O secretară își pudrează obrajii cu praf de pe carte.

Mă-ndrept cu sfială spre ghișeul 2

(sunt doar două, căci ultimii funcționari au murit

În război.) Predau dosarul ca pe o armă tocită

Doamna se uită la mine scârbită.

VIRGIL DIACONU

Sfârşitul lumii

Întunericul se uită la mine.

Poate să fie cel cu şapte capete, balaurul.

N-am nici o teamă.

De când picioarele lungi şi de piersică

au trecut pe la mine, n-am nici o teamă.

Nici una, de când ele-au trecut

de-a lungul şi de-a latul prin singurătatea mea.

Da, picioarele tale au trecut prin singurătatea mea,

aşa cum trec soldaţii macedonieni prin imperiu.

Întunericul se uită la mine.

Poate să fie cel cu şapte capete, balaurul.

N-am nici o teamă. Femeia umerilor goi

mă va scoate din Labirint şi de data aceasta.

Braţele ei sunt chiar drumul spre casă.

Întunericul se uită la mine,

abia aşteaptă să pună în scenă sfârşitul lumii.

N-am nici o teamă. – Femeia-copil

mă va scoate din Labirint.

Sfârşitul lumii este ratat şi de data aceasta.

Întunericul nu are ce să ia de la mine.

 

Casa în care am iubit

Casa în care am iubit este goală.

Lucrurile, câte-au rămas,

sunt închise în mormântul zilei de ieri.

Între fotoliu şi pat – pânza de păianjen a singurătăţii.

Nici un suflet nu bântuie odaia, nici o vedenie!

Deşi aici ai râs pentru mine, în locul acesta ai plâns.

Nu este nimeni. Deşi cufărul acesta plin de întuneric

îşi deschide deodată uşile! Iar trandafirul,

până acum adormit în purpura lui, se foieşte în vază,

îşi scutură tâmpla de raze. Ce ar mai avea să îmi spună?

Desigur, nu mai pot rămâne aici.

Eu voi trage storurile şi voi închide bine uşa în urma mea,

ca nu cumva făpturile nevăzute ale casei să îmi calce pe urme!

Ca nu cumva casa în care am iubit să vină după mine,

casa aceasta, care stă aşa, cu capul aplecat într-o parte,

uitându-se la mine cum plec, cum mă îndepărtez

şi o las cu vedeniile şi cu duhurile ei singură,

într-o singurătate mai mare ca lumea...

SPIRIDON VOINESCU

Sfânta bursă

Nu au cum să intre toți nebunii-n rai!

fericiți cu duhul - doar puțini din frați,

îngerii-n spitale sunt tratați cu ceai

și cu pâine neagră și vraci cumpărați,

bursele din lume s-au speriat și fierb,

bolta - să deschidem - nu avem unealtă,

bogătașii lumii calculează-acerb

cum să schimbe banii pentru lumea-ailaltă;

un contabil iese, transpirat de-avânt,

cu soluția clară, calculată-n scris

și plusează, greii, cinci păgâni la sfânt;

când să facă schimbul, bursa... s-a închis!

Barbut

Dumnezeu ne-a jucat la zaruri destinul,

ne-a făcut pescari pentru timp pierdut,

vin profesori ultimi să ne-nvețe chinul,

visu-i dus în lesă de-un necunoscut,

zumzăie, spre miere, harnice albine,

moartea-i la un zbor, vinul e vaccinul,

gărzi de moarte fac doctorii de bine,

Dumnezeu pierdut-a la zaruri destinul!

Totuși, viața e frumoasă!

 

Fotografie

Prin peșteri, liliecii se lasă la taclale

sătui să tot aștepte turiștii mofturoși,

afară, câte-o stâncă abia se mai prăvale

pe-aleile umbrite și pe covoare roș;

cumplit suferă munții din lipsă de ecou

și se-ncrețesc de grijă - tectonic de speriat,

un vultur sur filmează aproape tot ce-i nou

și dă imagini brute către developat,

își binecuvântează, mierla, copiii

și îi zorește, sub geana pădurii, la școală;

morții mai schimbă impresii cu viii,

în rest, plictiseală!

NICOLAE IONESCU

Întrebați vântul …

Întrebați vântul ce este toamna…

Stele galbene țesute unele de celelalte

Precum genele zeiței Hekate

cotropite de vechi felinare de ceață…

Spinări de ciută fugare printre rugi de mure,

Micile veverițe uituce sărind din creangă-n creangă

Cu sufletele noastre dezghiocate între lăbuțe hulpave,

Pe care le vor ascunde – captive –

în adânci scorburi de întuneric și melancolie…

Uscăciunea scrâșnind în ceasuri ruginite tandru,

Și vânătorii ce își rânduiesc armele

pentru ultima beție a fiarelor…

Ca pe o marfă oarecare ne risipim clipe și speranțe,

Deși ochiul limpede și rotund, de bufniță, al lupilor suri

Ne fixează ca pe niște fragili fluturi de lumină

În geamul pătat de praful etern al Nepăsării…

Întrebați vântul ce este toamna…

Buzunarele întoarse pe dos în fiecare dimineață,

Adunând cu degete tremurătoare

Mototolitele vise de prin căptușeală,

Încercând - zadarnic – să momim ca pe o vrabie flămândă

Fericirea

Din neștiutele drumuri ale păsărilor călătoare…

 

Câteodată…

Câteodată mierlele,sticleții și vrăbiile

Mă privesc mustrător

De parcă aș fi uitat de tristețe,

Tristețe ce își răsfiră degetele ude

Pe obrazul zilelor,

Și mă ascunde în ieslea înghețată din Bethlehem,

Să descifrez în globuri de iarbă uscată

Tot ce se va întâmpla

- Pentru că trebuie să se întâmple,

Și să uit

Tot ce nu se poate uita…

Câteodată mierlele,sticleții și vrăbiile

Mă privesc mustrător,

Gata să-mi ciugulească cuiele din palmă,

Ca pe niște semințe de grâu copt,

Dar orbite de lăcomie nu văd

Acolo,peste umărul meu de șindrilă,

Această fiară mereu tânără

Tristețea,

Cum se rostogolește pe cer

În brazdele norilor cenușii,

Precum un lup sătul prin zăpadă.