DIN POVEȘTILE SĂRII

Miercuri, 15 Noiembrie 2023 19:14

 

Sarea în bucate este cunoscută din neolitic, dar oamenii de atunci o consumau fără să aibă știință despre nevoia constantă a organismului uman la 7-8 grame de sare pentru o greutate și înălțime medie.

Încă din epoca bronzului, sarea devine o importantă sursă de venituri, negoțul cu aceasta ajungând îndeletnicire practicată de mulți, în unele locuri apărând adevărate târguri de sare, după cum a fost cel din jurul Salzburgului, a cărui denumire în traducere înseamnă chiar Târgul Sării.

 

În vremuri când zeii erau omniprezenți, sarea avea și implicații religioase sau constituia sursă de superstiții, una dintre cele mai răspândite fiind credința că risipirea ei pe masă nu este altceva decât semn rău, cea mai celebră ilustrare a acestei superstiții rămânând, fără nicio îndoială, cunoscuta ,,Cină cea de taină” a lui Leonardo da Vinci, în care se poate vedea cum Iuda risipește sarea pe masă.

 

La unele popoare, cineva care își împărțea sarea cu semenul său, se unea cu el printr-o legătură sacră, iar, la arabi, gazda care oferea oaspetelui pâine lângă sare, garanta implicit ocrotirea vieții și avutului său.

De la sare derivă și multe zicale sau proverbe, dar și denumirea de ,,salariu” aceasta provenind de la rația zilnică a fiecărui soldat din legiunile romane în care intra și o cantitate de sare. Când, din lipsă, aceasta nu se putea distribui, în locul săculețului cu pulberea albă, primeau o sumă de bani ,,salarium” să-și cumpere ei înșiși indispensabilul condiment.

Vechii greci aveau în permanență sare pe masă, deși erau nevoiți să o aducă, de la mari distanțe, mai ales de la Pontul Euxin.

Prin secolul IX î.e.n. păstorii din Latium, din smârcurile sărate de la vărsarea Tibrului, au început să extragă mai multă sare decât aveau nevoie pentru ei sau turme și, s-au gândit să vândă vecinilor. Așa a apărut Via Salaria ,,Drumul sării” care s-a întins de la Roma până la Adriatica, pe acest drum, ulterior, luând-o lâna, postavul și alte mărfuri romane, dar și legiunile armate pornite în campaniile lor pentru cucerirea lumii antice.

O vreme, Etiopia și Tibetul au folosit ocazional turtele de sare în chip de monezi

Sarea a constituit o importantă sursă de îmbogățire în multe locuri. Herodot pomenește, spre exemplu, de ruta caravanelor care uneau toate oazele din deșertul Libiei, oamenii cei mai bogați, fiind negustorii, care cu încărcătura desagilor plini de sare, purtați de cămilele, străbăteau Sahara.

India scotea sare cu mult înainte de invazia lui Alexandru cel Mare.

Între porturile Siriei și Golfului Persic, sarea extrasă la Palmyra, era principalul produs care circula.

Din salinele zonei muntoase Sierra Nevada a Spaniei, sarea a fost exploatată încă din secolul V î.e.n.

O vreme, Etiopia și Tibetul au folosit ocazional turtele de sare în chip de monezi, iar punctul de plecare al ascensiunii Veneției, a fost momentul când locuitorii săi au învățat să extragă sarea din mlaștinile lagunei, după care au început să o vândă întregii văi a Pindului. Văzând ce profit mare se obținea din acest negoț, Veneția a supravegheat cu străjnicie păstrarea monopolului și, când în anul 854 localitatea Comacchio a încercat să o concureze, venețienii au atacat-o prin surprindere, nimicind-o în totalitate. Cervia, altă așezare cu aceeași tentativă de lansare în comerțul cu sare, a fost pur și simplu anexată de Veneția.

Cunoscutul călător italian Marco Polo, ajuns în China, a rămas surprins să vadă aportul mare adus, la visteriile împăraților moguli, de impozitul pe sare.

Franța dinaintea Revoluției din 1789, numea impozitul pe sare ,,la gabelle” desființat de Napoleon în 1806. Devenit astfel liber, comerțul cu sare, fără a mai putea fi controlat, a făcut, culmea ironiei, ca una din cauzele secundare ale înfrângerii campaniei napoleonene în Rusia, din 1812, să fie chiar lipsa sării suferită de trupe și cai.

În unele locuri, au existat texte de lege care interziceau extragerea sării din apa de mare, o asemenea prevedere regăsindu-se în India pe timpul dominației britanice, această interdicție fiind una din cauzele pentru înlăturarea căreia a luptat împotriva englezilor chiar Gandi.

La noi, cercetările arheologice au scos la lumină așezări, în care, încă din vremea dacilor, se extrăgeau cantități uriașe de sare, printre acestea regăsindu-se Ocnele Mari din Oltenia, Târgul Ocna în sud-estul Moldovei, ori Ocna Mureș, Turda ș.a. în Transilvania.

O dată cu retragerea stăpânirii romane la sud de Dunăre, s-a întrerupt exploatarea sistematică a bogățiilor de sare, însă extragerea a continuat

Cucerirea Daciei de către romani, în urma războaielor din anii 101-102 și 105-106, a dus la intensificarea extracției de sare, fiind multe localități cu zăcăminte bogate, în fruntea lor situându-se ,,Salinae”, denumire dată Ocnei Mureșului. Mari cantități de sare, după cum se desprinde din inscripțiile descoperite la 1796, erau extrase și la Turda. În Oltenia romană, țiglele cu ștampile găsite, consemnează că sarea s-a extras la Ocnele Mari. Salinele romane erau exploatate prin sistemul camerelor făcute de sus în jos, până la 30 m adâncime, metodă care asigura un mare randament.

O dată cu retragerea stăpânirii romane la sud de Dunăre, s-a întrerupt exploatarea sistematică a bogățiilor de sare, însă extragerea a continuat, dovadă în acest sens fiind și un înscris al regelui german Arnulf, din care reiese că populația din Moravia cumpăra sare provenită din salinele din nordul transilvănean. În biografia primului episcop catolic de Cenad, cunoscută sub numele de ,,Legenda sfântului Gerald” stă scris că ducele Ahtum din părțile Banatului, la sfârșitul secolului X și începutul celui următor, a intrat în stăpânirea ,,sării regale ce cobora în jos pe Mureș”. Un tarif vamal de la sfârșitul secolului XI, impus de orașul Stein, din Austria, celor care importau mult solicitata sare din Transilvania, atestă că aceasta ajunsese și acolo. Un secol mai târziu, cavalerii teutoni obțin privilegiul dreptului de proprietate asupra mai multor ocne și a unui număr de șase nave pentru transportul sării pe râurile Olt și Mureș. La rândul lor, în 1247, cavalerilor ioaniți le este acordată, de regele Bela IV al Ungariei, libertatea să scotă sare din orice ocnă transilvăneană, pe care să o poată transporta spre sudul Dunării sau în alte părți.

Din secolele XIII și XIV datează și primele știri cunoscute despre exploatarea sării la est și sud de Carpați, în Moldova și Țara Românească

În anul 1233, 11 biserici din Transilvania au primit în folosință 50.000 de bolovani de sare, cu drept de comercializare în interes propriu. Era o cantitate imensă - echivalentul a 2500 tone - care demonstrează extracția mare de sare, după ce se deschiseseră noile ocne de la Dej, Turda, Cojocna, Sic și Ocna Sibiului.

Din secolele XIII și XIV datează și primele știri cunoscute despre exploatarea sării la est și sud de Carpați, în Moldova și Țara Românească, unde sarea constituia marfă de export, mai cu seamă în Imperiul Bizantin. Un registru de însemnări dintre anii 1360-1361 întocmit la Chilia de notarul genovez di Podenzzolo, menționează că bancherul Lombardo Bustarino, încărca permanent sare la gurile Dunării, să fie exportată spre multe meleaguri europene. În aceeași perioadă, de la Ocnele Mari, sarea era trimisă în regatul maghiar, până când Ludovic regele Ungariei pune capăt importului.

Izvoare istorice din secolele XV-XVIII atestă cât de mare amploare avea extracția sării pe teritoriile românești, datorită marilor rezerve salinifere, numai din salinele Transilvaniei extrăgându-se anual 1000000 de qintale.

La 17 noiembrie 1502, Ștefan cel Mare făcea o danie Mânăstirii Putna, de 150 drobi (bolovani) anual, scoși din salina Trotuș. Călătorul italian Pietro Deodato scria, în însemnările sale legate de Moldova, că sarea scoasă din această salină, ajungea în toată Moldova, Rusia, Polonia și, transportată pe Dunăre, mai departe, pe Marea Neagră, până la Constantinopol și în Asia Mică. Din Tg. Ocna se extrăgeau 100000 bolovani anual, sare găsindu-se și pe dealurile Hârlăului.

La sud de Carpați, produceau în continuare Ocnele Mari de la Vâlcea, Ocna Mică de lângă Târgoviște, Ocnele Telega și Slănic Prahova, în urma impozitului pe sare, visteriile domnești alegându-se cu sume mari de bani. Aceste visterii se umpleau și cu banii din vânzările directe de sare făcute de voievozi, după cum a făcut la începutul secolului XV Mircea cel Bătrân, care a ridicat cetatea Giurgiu cu sumele mari obținute în urma vânzărilor de sare, fiul său Vlad Dracul, spunând că n-a fost ,,piatră din această cetate” care să nu-l fi costat pe tatăl său ,,un bolovan de sare scos din stâncă în Țara Românească”.

Plata pentru un bolovan de sare tăiat era, la o vreme, de 2 aspri, după care a crescut la 4 bani

Tot din izvoarele istorice medievale din secolele XV-XVIII, iese la iveală munca deosebită practicată, în salinele românești, de către ciocănași (tăietorii de sare) recrutați dintre oamenii liberi, sau din rândurile celor condamnați la pedepse. Întreaga activitate a unei saline, era supravegheată și condusă de un cămăraș, care se îngrijea mai ales de strângerea veniturilor domniei, în plus, asupra lucrătorilor din ocnă, având și drept de judecată.

Plata pentru un bolovan de sare tăiat era, la o vreme, de 2 aspri, după care a crescut la 4 bani. Un ciocănaș putea să taie până la maximum 10 bolovani pe zi. Scoși din ocnă, bolovanii erau așezați în grămezi (magle) la gura acesteia, de unde, măglașii îi încărcau în care trase de vite, să fie duși la capane (magazii) pentru păstrare până la vânzarea către negustori.

Mai târziu, în secolul XVIII, datorită abundenței de sare, prețul a scăzut și unele ocne s-au închis, dar, în altele, s-a continuat totuși munca, cea mai importantă rămânând ocna de la Slănic, care a ajuns la o adâncime de 60 m, din care se extrăgeau cam 8.000 tone anual.

Munca grea la tăiat sare, în care s-au regăsit de-a lungul veacurilor mulți lucrători români, constituie fără îndoială un motiv de mândrie, prin trudă și pricepere, sarea scoasă de ei, ajunsă în multe locuri din lume, făcând să se vorbească mult despre meleagurile noastre.

Articol realizat de VICTOR PANDURU