DIN ISTORIA TURNULUI COLȚEI
Miercuri, 14 Februarie 2024 09:30
Ridicarea acestui adevărat colos pentru vremea lui, a început din râvna marelui spătar Mihai Cantacuzino, ctitor al mânăstirii, spitalului și școlii de la biserica Colțea. Construirea a durat multă vreme, din 1709 până în 1715, dar turnul n-avea să poarte niciodată numele ctitorului său, pentru că, la un an după terminare, marele spătar a murit în împrejurări tragice, executat de turci la Constantinopol, prins în mijlocul intrigilor și rivalităților vremii. A fost decapitat împreună cu domnitorul Ștefan Cantacuzino, fiul fratelui său, stolnicul Constantin Cantacuzino și Radu Dudescu, cumnatul domnitorului. Marele spătar fusese sfetnic domnesc, condusese oastea română în asediul Vienei la 1683, pe timpul domniei fratelui său, Șerban Cantacuzino, conducător de oști fiind și în timpul domniei nepotului său, martirul Constantin Brâncoveanu.
În atare împrejurări, turnul și-a luat numele de la mahalaua unde se afla, cunoscută mai ales prin casele neamului Colțea Doicescu, din rândul căruia, cu câțiva ani înainte, în fruntea unui regiment de voluntari, pus sub steagul regelui Carol al XII-lea al Suediei, se ridicase polcovnicul Sandu Colțea, care, după ce fusese prins de ruși, zăcea prizonier în taigaua siberiană.
Turnul avea un caracter roșu heteroclit, dat de soldații regelui suedez, adăpostiți o perioadă de domnul Constantin Brâncoveanu, după ce fuseseră învinși în bătălia de la Poltava din 1709 de armata țaristă a lui Petru I, în cadrul Marelui Război al Nordului.
Cum arăta aievea Turnul Colței, putem vedea din schița naivă a cojocarului bucureștean Ioan sin Dobre, desenul unui cartograf necunoscut și desenul slugerului Nicolae Oteteleșteanu, făcute la sfârșitul secolului 18, toate reprezentând o construcție în vechi stil gotic, cu ziduri bogate în stucaturi și decorații de piatră în cel mai curat stil brâncovenesc, alături de pisania și blazonul Cantacuzinilor.
În vârf, turnul avea un glob din care se ridica o cruce de fier. Așezate mai jos, erau clopotul mare și ceasornicul uriaș, ale cărui bătăi, la ore fixe, se auzeau în toate părțile orașului. Șarpanta, cu patru turnulețe încadrate de balustrada cu decorații și înflorituri de piatră, era susținută prin console capete de leu, aranjate de jur-împrejurul turnului. Foișorul cu pardoseală de scânduri și lavițe pe margini, vopsit în roșu, întregea imaginea acestei construcții în patru colțuri, înaltă de 50 metri, cu laturi de 9 metri și bază de 81 metri pătrați. Un adevărat colos pentru vremea de atunci, aflat la 20 m de scările pridvorului Bisericii Colței, turnul făcând parte din ansamblul Mânăstirii Colțea.
Clopotul, care cântărea 1700 kg, suit în turn la 1775, cu bătăile sale auzite cutremurător în tot orașul, îi făcea pe mulți să se gândească și la pisania pusă deasupra intrării boltite a turnului, care amintea că a fost ,,ridicat din dumnezeiasca râvnă a dumnealui jupânul Mihai Spătarul Cantacuzino”.
A fost o vreme când oamenii (localnici, provinciali și chiar străini) știau două lucruri despre București: că apa Dâmboviței era dulce și că podoaba orașului este Turnul Colței, cea mai înaltă clădire din întreaga Valahie. Faimoasă ajunsese și inscripția scrisă pe turn: ,,Siliește, oame, că te rămâne vremiia”, o povață care dădea mult de gândit.
Într-o zi de marți, la 14 octombrie 1802 ora 1, în timpul unui cutremur, turnul s-a prăbușit parțial, clopotul căzând peste un vânzător aflat în gangul clopotniței.
Iată cum descrie cutremurul o însemnare dintr-un manuscris grecesc: ,,La toate cutremurele s-a împotrivit, dar acestuia a cedat recunoscându-se învins, și-a înclinat vârful său ce a fost zidit mai bine de 100 ani, cu toate că era voinic. Au căzut biserici vechi de două sute de ani și un paraclis de trei secole. Las la o parte palatele cele de curând clădite, încât niciunul din ele nu a mai rămas sănătos”.
La rândul său, Dionisie Ecleziarhul, călugărul caligraf și autorul ,,Hronografului” în care prezintă istoria Țării Românești între 1764-1815 scria: ,,S-a cutremurat pământul foarte tare de au căzut toate turlele bisericilor din București și clopotnița cea vestită Turnul Colței, care era podoaba orașului, cu ceasornic, a căzut și s-a sfărâmat, și era atunci mare frică”.
După cutremur partea superioară a fost reconstruită din lemn și, astfel, turnul a mai putut fi folosit ca Foișor de Foc, însă, cutremurele din 1829 și 1838, l-au avariat și mai tare, dar este refăcut de fiecare dată.
În 1888 se hotărăște ca ulița Colței să fie lărgită la dimensiunile unui bulevard, prin demolarea turnului
În 1853, pe vremea Războiului Crimeii, un convoi nesfârșit de soldați în retragere, are ocazia să-l admire, moment în care un iscusit gravor dintre ei îl imortalizează din nou și, împreună cu alte desene pe care le făcuse prin țară, apare în ghidul politic și pitoresc Moldo-Vlah de traversare a Principatelor Dunărene.
Clădirea cu etaj, aflată în rând cu turnul, la 1873, găzduia pe tânărul doctor și chimist Bernard, cel care a făcut primele analize complete a apelor minerale de la Văcărești, pentru această osteneală a sa, primind o medalie de argint, la Expoziția Universală de la Viena.
În 1888, spre dezamăgirea bucureștenilor și nu numai, în cadrul lucrărilor de modernizare susținute de primarul Pake Protopopescu, se hotărăște ca ulița Colței să fie lărgită la dimensiunile unui bulevard, prin demolarea turnului, pe motiv că expertizele tehnice atestau o stare avansată de degradare. În realitate, însă, decidenții ajunseseră doar la concluzia că turnul împiedica construirea bulevardului modern care urma să fie trasat.
Dărâmarea Turnului Colței a pornit și la cererea Eforiei Spitalelor Civile, interesată să mărească spațiul spitalului din apropiere.
Această decizie nefericită l-a făcut pe Barbu Ștefănescu Delavrancea să scrie, în ziarul DIMINEAȚA, din 31 august 1888: ,,Turnul Colței avea rădăcini istorice și estetice în capitala noastră. Aceste probleme au fost lămurite și este atât de adevărat, încât nu poate fi la primărie decât un colivar ordinar ca să nu simtă și înțeleagă acest adevăr”.
Afectați de această decizie, mulți bucureșteni, prin demersuri scrise și verbale, au încercat să oprească proiectul menit să văduvească Bucureștii de unul dintre cele mai valoroase și vestite monumente arhitecturale istorice ale sale.
S-au alăturat protestelor multe gazete ale timpului, alături de ziarul ocazional ,,Turnul Colței”, în toate aceste publicații, intenția edililor vremii întâmpinând o mare rezistență. Însă, în disprețul sentimentelor și voinței bucureștenilor, care, la un moment dat, au făcut și un scut uman în jurul turnului, totul a fost zadarnic. Sub loviturile târnăcoapelor stăpânirii, bătrânul turn s-a prăbușit, cărămidă cu cărămidă, până la temelii și, astfel, cel mai înalt turn de veghe din țară, vestit în toată lumea, hărăzit mai întâi drept clopotniță a bisericii Colțea, dar și pentru veghea străjerilor puși să vadă întâmplări deosebite din multe colțuri ale orașului, dispărea dureros sub poruncile ucenicilor ignoranței, fără cultura ctitorului său spătarul Mihai Cantacuzino, școlit, în tinerețe, la Padova.
Nevoia de a descoperi repede incendiile apărute într-un oraș ca Bucureștiul, care avea multe case din lemn și străzi pavate cu scânduri, a dus la hotărârea construirii, în cel mai scurt timp, a altui turn de veghe și, astfel, la insistențele regelui Carol I, după planurile lui George Mandrea, arhitect șef, școlit la Institutului de Arhitectură din Dresda, profesor la Școala de Arhitectură București, constructorul ing. Elie Radu a pornit ridicarea, ca turn de veghe, a Foișorului de Foc. Lucrările la foișor au început, în apropierea bisericii Oborul Vechi, la 17 septembrie 1890, după 2 ani de la dărâmarea Turnului Colței, locația aleasă fiind în mijlocul orașului, de unde se putea observa cel mai bine, dar și pentru că, în plus, foișorul trebuia să fie folosit și ca turn de apă.
La terminarea lucrărilor de construire, în 1892, a rezultat o clădire în formă cilindrică, înaltă de 42 m, care s-a dovedit nepracticabilă și pentru înmagazinarea apei necesară distribuției, după ce compania locală ,,Uzina de Apă Grozăvești” nu a avut pompe suficient de puternice să-l umple. A rămas, astfel, să fie folosit drept cazarmă pentru soldații pompieri, iar etajul 1 să fie destinat inginerului și lucrătorilor rețelei de apă.
Foișorul de Foc, cu ai săi 42 m, era cu 8 m mai puțin înalt decât Turnul Colței, care avusese 50 m, dar înălțimea sa mai mică nu împiedeca la folosirea ca punct de supraveghere. În decursul timpului, s-a dovedit cu prisosință pretabil pentru o asemenea destinație, fiind întrebuințat de pompieri până în 1935, când și-a pierdut rolul, întrucât în București se ridicau tot mai multe clădiri înalte, peste care nu mai era posibil să se vadă bine. În plus, introducerea telefoniei făcea inutilă existența unui asemenea turn.
Astăzi, în Foișorul de Foc, aflat în piațeta dintre Obor, Calea Moșilor și Nerva Traian, mai precis la intersecția străzii Traian cu bulevardul Regele Ferdinand, în imediata apropiere a bisericii Oborul-Vechi, funcționează Muzeul Național al Pompierilor, în care sunt expuse, pe cele șase etaje, multe exponate privind evoluția mijloacelor de stingere a incendiilor, modele de uniforme ale pompierilor, dintre toate exponatele ieșind în evidență bustul lui Pavel Zăgănescu, eroul pompier în bătălia cu turcii, din Dealul Spirii, la 1848.
Dacă Foișorul de Foc se poate vedea și în zilele noastre, ultimele rămășițe ale faimoasei construcții Turnul Colței sunt doar două console decorate cu capete de leu, care au făcut parte din balustrada ornamentală, ambele aflate în lapidariumul de lângă Biserica Stavropoleos.
Dar, pe temeliile turnului care zac și astăzi sub asfalturile dintre poarta cu lei a Palatului Șuțu (actualul Muzeu de istorie a Bucureștiului) și Biserica Colțea, prin holograme, turnul ar putea fi adus, din vremuri, la vedere, ca mărturie de construcție în stilul arhitecturii brâncovenești, cu care ne-am mândrit și ne mândrim, pe drept cuvânt.
Gara Centrală din Geneva (Gara Cornavin) are, în holul său, o frescă de mari dimensiuni, care prezintă o hartă a principalelor destinații unde ajungeau Căile Ferate ale Elveției. Între orașele Europei de Est se află și Bucureștiul, identificat prin unul dintre simbolurile sale din secolul 19, nimeni altul decât Turnul Colței.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
Prima pagina
