PITEȘTIUL ȘI RĂZBOAIELE AUSTRO-RUSE-TURCE

Joi, 22 Februarie 2024 14:14

 

Cu toate că Țările Române n-au fost implicate efectiv pe tot timpul confruntărilor armate dintre cele trei mari imperii: austriac, rus și otoman (doar un corp de armată condus de spătarul Mihai Cantacuzino, participând la asediul Vienei, iar trupele moldovene ale lui Dimitrie Cantemir au luptat alături de ruși numai la Stănilești pe Prut) pentru că luptele s-au desfășurat, mai ales pe teritorii românești, au cauzat multe pierderi materiale și umane românilor, practic, aceștia suportând cheltuielile cu întreținerea armatelor străine, premeditat venite prost aprovizionate, iar după bătălii, de fiecare dată, au fost nevoiți să muncească pentru ștergerea urmelor lăsate de înfruntările dintre beligeranți.

 

Așezat în răspântia drumurilor comerciale, formată din Calea Giurgiului care lega orașul de la Dunăre cu Transilvania până la Sibiu și drumurile spre Istanbul, Nicopole, Craiova, Câmpulung-Mușcel, Brașov, Târgșor, Târgoviște, Budapesta, Viena, Leipzig, Veneția, Piteștiul, unul dintre cele mai active centre de schimb și meșteșuguri s-a aflat, pe timpul războaielor dintre cele trei mari puteri, în calea armatelor străine, care i-au provocat multe jafuri și silnicii greu de dus.

 

Începute în 1683 cu asediul turcilor împotriva Vienei și continuate în mai multe rânduri până la 1829, aceste războaie au fost confruntări pentru rezolvarea ,,problemei orientale” cu scop bine definit și anume diminuarea dominației turcilor în Peninsula Balcanică și Orientul Apropiat.

Asediul Vienei, timp de 2 luni, între iulie și septembrie, nu le-a reușit turcilor și cum la acest eșec s-au adăugat înfrângerile de la Buda 1686, Mohacs 1687, Salankemen 1691 și Zenta 1697, sunt nevoiți să accepte Pacea de la Karlowitz din 1699, cu toate că vedeau cum regresul lor în sud-estul Europei începea, în favoarea Rusiei și habsburgilor, austriecii introducând oficial Transilvania în componența imperiului lor.

Deloc resemnați în situația în care ajunseseră, otomanii declară război rușilor și astfel urmează confruntarea ruso-turcă din 1710-1711, ostilitățile desfășurându-se pe teritoriul Moldovei, la Stănilești pe Prut, unde trupele țariste, alături de cele moldovene, conduse de Dimitrie Cantemir, sunt înfrânte. Se încheie pacea de la Vadu Hușilor, după care expansiunea rusă în nordul Mării Negre și estul Europei stagnează o bună bucată de timp.

În războiul dintre 1716 și 1718, la care Rusia nu participă, Piteștiul, nod comercial punct de schimb și târg meșteșugăresc, a devenit loc de concentrare al armatelor austriece, urmare a strategiilor de luptă ale acestora, dar și ținta unor jafuri datorate lipsurilor de tot felul, pricinuite de proasta aprovizionare a soldaților habsburgici.

Au fost atacate numeroasele mori de apă ridicate pe malul Argeșului. Agricultura din jurul Piteștiului se îmbina cu meșteșugurile și negustoriile orașului plin de case ale cojocarilor, croitorilor, cizmarilor, papugiilor, dulgherilor, zidarilor, cărămidarilor, pietrarilor, brutarilor, măcelarilor, boiangiilor, plăpumarilor, tăbăcarilor, fierarilor, bijutierilor, majoritatea devenind, fără putința împotrivirii, prada ostașilor austrieci, care vandalizau mai tot ce le ieșea în cale.

Ținta jafurilor au fost și povernele locului cu renumita lor țuică de prune, cramele vestite pentru vinurile cu gust plăcut plin de buchet aparte, provenite din podgoriile aflate în jurul Piteștiului.

La terminarea războiului s-a încheiat o pace între Imperiul Otoman și Austria, pe de o parte, iar alta între Veneția cu otomanii; prin aceste păci, turcii anexând Peloponezul de la Veneția, dar cedau Austriei Belgradul și Banatul împreună cu Oltenia, parte a principatului autonom Țara Românească.

Disputele de la frontierele Rusiei cu tătarii din Crimeea, stăpânită de turci, au fost pretextul pentru războiul ruso-austro-turc din 1735-1739

Disputele de la frontierele Rusiei cu tătarii din Crimeea, stăpânită de turci, au fost pretextul pentru declanșarea războiului ruso-austro-turc din anii 1735-1739, război prin care, Imperiul Țarist căuta, înainte de toate, să-și mărească influența în nordul Mării Negre, sprijinit de Austria, intrată în război ca aliat, în 1737.

Pornit să se îndrepte spre Transilvania, în timpul acestui război, domnitorul Constantin Mavrocordat, aflat în fruntea unui corp de 30000 ieniceri, a făcut fuziunea cu 10000 ostași români comandați de fratele său, Ion Mavrocordat. Ajunși la Pitești, după ce află de atrocitățile făcute în oraș de corpul sutelor de husari, comandați de colonelul Bargozzi, îi atacă cu furie. Colonelul moare în luptă și, victorioși, frații Mavrocordat părăsesc Piteștiul ca să urmărească, spre Câmpulung Mușcel, grosul armatei austriece nevoită, până la urmă, să se retragă spre Transilvania.

În urma pierderilor suferite de habsburgi, Austria încheie pace separată cu Imperiul Otoman și cedează turcilor nordul Serbiei, cu Belgradul, după care, înapoiază Oltenia Țării Românești.

Între 1768-1774, urmează alt război ruso-turc și, prin jafuri sau silnicii de tot felul, la care nimeni nu s-a putut împotrivi, în vara anului 1772, trupele otomane provoacă mari distrugeri în Pitești.

Finalizat cu înfrângerea umilitoare a Înaltei Porți, războiul se încheie cu Pacea de la Kuciuk-Kainargi, în urma căreia turcii pierd Hanatul Crimeei, anexat de Rusia. În plus, Rusia primește drepturi economice pe teritoriul Imperiului Otoman și, sub aroganța că protejează creștinii ortodocși din acest imperiu, intervine în Principatele Române, cu scopul de a le determina să accepte doctrina rusească - de război al frăției ortodoxe, fapt care le reușește, în mare parte, mulți români fiind ferm convinși că doar această orientare doctrinară îi poate scăpa de jugul turcesc. Convenția de la Istanbul, prin care se încheie acest război, a statuat un adevăr dureros pentru întregul neam românesc: turcii, în 1775, lasă Imperiul Habsburgic să anexeze nordul Moldovei și, rupt din trupul acesteia, primește numele de Bucovina. Profitând că Înalta Poartă nu și-a respectat obligațiile din tratate, care impuneau să apere integritatea teritorială a Moldovei, nu să o fragmenteze, Austria își vedea realizată vechea dorință să-și asigure un coridor de unire a Transilvaniei cu Galiția poloneză.

Inițial, bazându-se pe tratatele cu turcii, domnul fanariot Alexandru Grigore Ghica al III-lea s-a opus raptului, respingând trimișii împăratului Iosif al II-lea și mamei sale, împărăteasa Maria Tereza. Cu bune relații la Stambul, împărăteasa s-a plâns, însă, sultanului, care, uitând voit de obligațiile din tratate, a trimis capugiul să-și facă treaba. Și, astfel, în toamna anului 1777, voievodul a fost ucis, sacrificiul său făcându-l adevărat martir al Bucovinei, reper al mișcării naționale de mai târziu.

Ostilitățile dintre cele trei mari puteri nu s-au oprit, între 1787-1791/1792, desfășurându-se un nou război ruso-austro-turc, pe timpul căruia, în august 1791, la Pitești, a avut loc o luptă între austrieci și turci, în care a murit istoricul și etnograful austriac Franz Joseph Sulzer, autorul unor lucrări pentru susținerea tezei aberante a formării limbii și poporului român la sud de Dunăre, o teză din nefericire preluată și răspândită în secolul 19 de alt geograf și istoric, tot austriac, Robert Roesler (1836-1874) dar și de unii adepți ai acestei concepții imigraționiste tendențioase, împotriva căreia, cu argumente istorice de necontestat, multe minți luminate ale românilor, au lucrat s-o combată, ca teorie contrazisă flagrant de realitatea istorică.

Răpirea teritoriului dintre Prut și Nistru a fost ambiția expansionistă a țarului Alexandru I

Interesant este că în lucrarea sa ,,Istoria Țărilor Române”, Franz Josef Sulzer a apucat să scrie, înainte de moarte, ceva și despre Pitești, descriindu-l ca ,,un târgușor cu opt biserici, o mânăstire, mai multe case boierești, alături de locuințele ispravnicilor de district”.

Acest război s-a terminat în 1791 cu Pacea de la Șiștov, încheiată între turci și austrieci, urmată de Pacea de la Iași, din 1792, între turci și ruși, în urma căreia Rusia dobândea ținuturile aflate între Nistru și Bug.

Patimile românilor nu se sting, însă, și, după un alt război ruso-turc, cel dintre anii 1806-1812, în urma Păcii de la București, din mai 1812, este smuls din trupul Moldovei teritoriul dintre Prut și Nistru, devenit în totalitate gubernie rusească, denumită Basarabia, fără să se țină seama că adevărata Basarabie, era doar partea de sud, numită așa, încă de pe vremea când Alexandru, fiul cel mare a lui Basarab I, după ce, în zonă, întreprinsese o expediție comună cu ungurii împotriva tătarilor și, se acoperise de glorie, prin vitejia de care dăduse dovadă, fusese lăsat s-o denumească așa, în semn de respect pentru tot neamul basarabilor.

Răpirea teritoriului dintre Prut și Nistru a fost ambiția expansionistă a țarului Alexandru I, care-i permitea să-și urmeze vechile politici de cucerire și formare a drumului spre Constantinopol și Dardanele, cu scopul să ducă mai aproape Rusia de Balcani, prin extinderi teritoriale în detrimentul Imperiului Otoman.

Cu toate că avea pretenția unui monarh liberal și bine instruit, Alexandru I, în mod eronat, n-a întârziat să califice anexarea teritoriului românesc, ca un act de eliberare a acestuia de sub stăpânirea turcească, pe când, de fapt, era pur și simplu vorba de o răpire, de vreme ce ocupație turcească nu exista, Imperiul Otoman nefiind altceva decât suzeranul Principatelor Române. Actul din 1812, unul de tragism al întregului neam românesc, nu era altceva decât o mutilare teritorială, prin care o parte dintre români au fost trecuți sub un regim străin de spiritul, tradiția și idealurile lor, un regim care ducea la discriminare, colonizare și asimilare.

Seria războaielor ruso-austro-turce se încheie prin cel dintre 1828-1829, un război stins prin Pacea de la Adrianopol, prin care Poarta dădea Rusiei acces la gurile Dunării, deschidea strâmtorile Bosfor și Dardanele și liberaliza comerțul. Poarta mai permitea Rusiei să ocupe Țara Românească și Moldova până ce rușii reușeau să plătească turcilor uriașele datorii de război pe care le datorau. Un fapt pozitiv a fost acela că Țara Românească redobândea cetățile de pe malul stâng al Dunării, respectiv Turnu, Giurgiu și Brăila, care, până atunci, fuseseră raiale turcești. Îmbucurătoare pentru principatele române au fost și redobândirea autonomiei administrative, libertatea comerțului și scutirea de obligativitatea aprovizionării Porții. Astfel, s-au creat condiții pentru dezvoltare prin apariția elementelor specifice capitalismului, în Pitești crescând producția meșteșugărească, alături de apariția unei fabrici de pălării, una de săpun, două de piele, una de tutun, una de preșuri și alta de rogojini. Cu toate acestea, principalele preocupări ale piteștenilor rămâneau totuși munca în micile ateliere și negustoria.

Se poate spune că acest ultim război ruso-austro-turc, a fost singurul de pe urma căruia românii a avut ceva de câștigat și, oportunitățile dobândite, i-au îndreptat în mod deosebit spre năzuința obținerii independenței totale față de turci.

Articol realizat de VICTOR PANDURU