ENIGMA ASASINĂRII LUI BARBU CATARGIU

 

Primul asasinat politic românesc s-a dovedit a fi, de-a lungul istoriei, o crimă perfectă, moartea celui care a condus pentru prima dată un guvern unitar român, după unirea din 1859, reprezentând, până în zilele, noastre o adevărată enigmă.

Născut la 1807 în sânul unei vechi familii boierești, eruditul Barbu Catargiu, întors în țară după studii în străinătate, era reprezentantul de frunte al partidei conservatorilor, aflați în opoziție cu orientările progresiste ale liberalilor, împotriva cărora organizase, cu îndârjire, defensiva.

 

Cu toate acestea, datorită culturii, incoruptibilității și marelui său talent oratoric, abilul democrat moderat, Alexandru Ioan Cuza, la 22 ianuarie 1862 l-a însărcinat, pe inflexibilul boier, să formeze primul guvern unitar român, temperând astfel campaniile ofensive liberale, fără să uite, însă, dojana față de obstrucțiile falimentare ale defensivei conservatorismului.

 

Consecvent principiilor sale, Barbu Catargiu a prezentat Parlamentului un proiect de lege agrară, care nu se deosebea în esență de cel al Comisiei centrale de la Focșani. Cum nu agreau acest proiect, mulți liberali au demisionat, știind că majoritatea era alcătuită din mari proprietari de terenuri. A rămas să-i înfrunte Mihail Kogălniceanu, care, cu talentul său oratoric, a expus magistral toate aspectele reformei agrare, căutând să trezească în permanență interesul pentru înfăptuirea acesteia.

Însă, Barbu Catargiu considera aceste demersuri ca fiind drept o ,,himeră ciudată, paradoxală, o himeră cu capul de porumbiță, cu corpul de aspidă și coada de șopârlă măglisitoare”, susținând că ,,o națiune nu trăiește prin milostenie”.

În consecință, opoziția progresistă a declanșat o adevărată campanie de presă, motiv pentru care guvernul a trecut la contramăsuri, extinzând legea de presă restrictivă din Moldova și asupra Munteniei. Cum, în atmosfera de politică încordată, se preconizau și desfășurări de adunări publice, Barbu Catargiu ia măsuri de zădărnicire a acestora, asigurând Adunarea că ,,voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniștei”. ,,Pacea , domnilor, pacea și odihna sunt scăparea țării, și voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituțiile țării”.

Cuvintele acestea fatidice au fost rostite cu numai o jumătate de oră înainte ca o mână misterioasă să-l asasineze, în ziua de 8 iunie 1862, ora 17,30, când fatalitatea a apărut ca într-o tragedie shakespeareană.

Abătut, cu gânduri de amărăciune, la ieșirea din Cameră, după terminarea ședinței, cu toate că era președintele Consiliului de Miniștri, Barbu Catargiu nu și-a găsit trăsura trasă la scară.

Situația jenantă în care se afla prim-ministrul, l-a făcut pe prințul Nicolae Bibescu – prefectul poliției – să-l invite în trăsura sa deschisă și, când treceau pe sub clopotnița Mitropoliei, spre cei doi au răsunat două focuri de armă. Împușcat în cap, Barbu Catargiu a murit pe loc. Glonțul țintit asupra prințului Nicolae Bibescu nu a reușit să-l lovească și, abia după vreo sută de pași, a reușit să strunească caii speriați.

După ce ura și fanatismul înarmaseră brațul criminalului, acesta a dispărut în viile de pe dealul Mitropoliei, fără să poată fi identificat și prins, la fața locului fiind găsit doar un pistol plin de rugină .

Emoția și tulburarea, în rândul conservatorilor, au fost foarte mari; motiv să ceară, de urgență, acordarea unor puteri sporite guvernului condus de interimarul Apostol Arsache, înlocuit la 23 iunie 1862 cu dr. Nicolae Crețulescu, care, considerând necesar să se răspundă, cât mai urgent, cine a fost asasinul și cum a reușit să dispară nevăzut de la locul crimei, a dispus aprofundarea cercetărilor deja începute.

Până la urmă, însă, totul a rămas fără rezultat concret, din dosar reieșind doar că erau bănuiți de asasinat Gheorghe Bogati (Bogaty), un anume Dimitrie Dunca cu prietenul său poetul Grozescu și chiar prințul Nicolae Bibescu, prefectul poliției.

Gheorghe Bogati era un ardelean, supus austriac, fost ofițer de carieră, cu un trecut dubios, cunoscut ca un om de temut, fără frică de nimeni. Un negustor ambulant care se afla lângă poarta Mitropoliei, în momentul crimei, l-a descris ca ,,un individ blond, cu cioc, ciupit de vărsat, îmbrăcat nemțește, cu pălărie de paie cu boruri negre” și ,,peste măsură de exaltat”. Asupra sa au fost găsite documente ce atestau că era un spion dublu, care îndeplinise misiuni secrete, atât pentru partidele cu viziuni progresiste din țările supuse dominației imperiilor habsburgic și otoman, cât și pentru guvernele absolutiste ale acestora.

În 1862 se găsea în București, într-un mediu imoral și mizer, care ar fi putut să-l determine să înfăptuiască crima și, cum, imediat după atentat situația lui materială s-a îmbunătățit evident – devenind peste noapte un om bogat – multă lume l-a considerat ucigașul lui Barbu Catargiu, mai ales că, simțindu-se în nesiguranță, profitând și de faptul că ancheta împotriva sa nu ajunsese la un rezultat, a părăsit țara, stabilindu-se la Alba Iulia, unde a fost descoperit abia peste zece ani, când cercetările sunt reluate și, la cererea autorităților românești, cele austro-ungare îl arestează.

La interogatoriul care a urmat, Gh. Bogati a căutat să se dezvinovățească, numind ca făptuitor al crimei pe Dimitrie Dunca, agent al opoziției liberale. După spusele sale, nu a fost întemnițat, dar i s-a stabilit un fel de domiciliu obligatoriu la Orșova, unde a trăit până la sfârșitul vieții.

Frontiera cu Transilvania fusese trecută și de Dimitrie Dunca, după ce procurorul Iancu Deșliu nu-l arestase, în urma confruntării dintre el, meșterul și calfa, care cu câteva zile înainte reparaseră pistolul găsit la locul crimei, meșterul și calfa nerecunoscând, în persoana lui Dimitrie Dunca, pe cel care venise cu pistolul la ei pentru repunerea în bună stare. După ce a trecut munții, intrat în slujba unui anume crescător de vite, numit Măciucă, Dunca, deghizat, a reușit să se ascundă toată viața.

Între hârtiile confiscate de la Gh.Bogati a fost descoperit și un raport al acestuia către prefectul de poliție Hiotu, în care menționa ca făptași ai omorului pe Dimitrie Dunca și prietenul său Grozescu. În plus, dădea amănuntul că, asupra prim ministrului, trăsese ultimul.

În restaurantul gării Orșova, după trecerea multor ani, la 28 martie 1880, același lucru îl spunea și lui Titu Maiorescu, plecat într-o călătorie spre Pesta, Gh. Bogati, la acea vreme, susținând că Dunca și Grozescu, doi tineri exaltați din redacția ziarului ,,Românul”, săvârșiseră crima politică, fără să poată fi împiedicați în niciun chip. Cum Dunca murise între timp, iar poetul Grozescu, încă în viață, nu mai era un ,,tânăr exaltat”, mărturia târzie, în fața unui demnitar, a rămas doar pentru istorie.

În memoriile sale, scrise 34 de ani după asasinarea lui Barbu Catargiu, publicistul I. G. Valentineanu - după ce efectuase anchete de presă - îi indică și el pe Dunca și Grozescu ca fiind adevărații asasini. Valentineanu susținea că, înainte de crimă, Dunca i-a arătat chiar pistolul cu cremene cu care voia să-l ucidă pe Barbu Catargiu și mărturisit că-l va împușca. Mai preciza că nu l-a denunțat, totuși, crezându-l nebun, fiindu-i teamă să nu ajungă ,,delator expus gloanțelor unui fanatic desperat”.

Un alt suspect a fost chiar prințul Nicolae Bibescu, prefectul poliției, o serie de mărturii, despre amestecul său în asasinat, punându-l direct în culpă. Cei care se aflau imediat în urma trăsurii, îl văzuseră ținându-și brațul drept peste umerii lui Barbu Catargiu și, imediat când a oprit trăsura, a strigat că asasinul s-a suit pe scara trăsurii să tragă, după care a fugit la vale prin viile Mitropoliei. Or – spun mărturiile – cei de față nu au văzut pe nimeni urcându-se pe scara trăsurii, sau luând-o la fugă.

Istoricul Valeriu Stan, aprofundând studiul cazului, după mai bine de o sută ani, în 1970, susținea că pe prințul Nicolae Bibescu îl face și mai suspect faptul că, datorită lui, cercetările începute în 1862 au fost întrerupte, după ce a fost chemat la Parchet pentru interogatoriu și, urmare acestei citări, procurorul general Deșliu a fost înlocuit cu I. Șoimănescu, care nu a mai continuat temeinic cercetările.

Se poate deduce că, datorită unor împrejurări care nu trebuiau să fie date la iveală, ancheta a fost suspendată, nefiind fără temei lansarea ipotezei unei provocări puse la cale, chiar de partida conservatoare, cu scopul de a compromite și intimida opoziția liberală și de a forța pe domn să ia măsuri excepționale prin care să impună legea agrară agreată de adepții conservatorismului.

Oricine ar fi însă asasinul, conchide Valeriu Stan, se poate presupune cu o mare doză de probabilitate că ,,asasinarea lui Barbu Catargiu nu a fost crima unui individ izolat ci urmarea unui complot bine pus la punct”.

În sprijinul acestei deducții, pledează și mărturiile unor deputați care ieșeau de la ședința Camerei și au văzut cum un individ flutura în mod neobișnuit o batistă, iar altul a blocat cu intenție drumul cu o trăsură, pentru a sili caii prințului Nicolae Bibescu, prefectul poliției, să treacă la pas prin gangul clopotniței. Deputatul Dimitrie Ghica a declarat că, în vreme ce alerga spre locul crimei, un individ i-a strigat că cineva ,,Păzește în clopotniță!”, iar un călugăr a depus mărturie că, în chiar ziua atentatului, un anume Nicolae Iorgu Dan din Ploiești, trecând prin curtea Mitropoliei, i-ar fi spus: ,,Să dea Dumnezeu noroc la cele ce se vor întâmpla azi”.

Interpretând totul, după o vreme, istoricul A. D. Xenopol, pe baza adagiului latin ,,qui prodest?” (cui foloșește) a considerat că dispariția lui Barbu Catargiu nu a ajutat opoziția liberală, fiind considerată înainte de toate, chiar de fruntașii liberali, un adevărat act terorist extremist de care s-au dezis categoric.

Demnă de luat în seamă este judecata marelui gazetar politic Mihai Eminescu, care, în contrast cu procurorii liberali, referindu-se la enigmatica asasinare a lui Barbu Catargiu, profundul gânditor de la ziarul ,,Timpul”, evoca ilustru memoria întâiului prim-ministru al României: ,,Câtă mizerie guvernamentală, câtă corupție, cât cinism trebuie să fie în clasele diriginte ale unei nații care cred a putea minți bunăstarea, înflorirea, civilizația în fața umbrei din ce în ce mai mari a morții fizice a poporului român? Ce suflet de chelner al Americii dunărene trebuie să aibă cineva ca să-și închidă ochii față cu relele patente, cu mizerii strigătoare la cer? Și să nu zică că nu erau oameni care prevăzuseră acestea. Le prevedea Barbu Catargiu, le prevedea A. P. Marțian. Unul a murit asasinat pentru că reprezenta tradiția în partea ei cea sănătoasă față cu înnoiturile descreierate; altul a murit pentru a nu vedea înstrăinându-se parte cu parte bunul și toate puterile vitale ale moșierimii istorice a poporului nostru”.

Într-un alt articol, publicat în 1882, intitulat ,,Doamne al veacurilor, unde este acel singur om?” după părerea istoricului Stelian Neagoe, găsim cea mai completă judecată a lui Mihai Eminescu privitoare la semnificațiile uluitorului asasinat din Dealul Mitropoliei: ,,Acest popor românesc e atât de sărăcit. Atât de amețit prin fraze, atât de căzut încât un asemenea om ar fi murit sub garduri, ca Șincai ori ca Avram Iancu, sau s-ar găsi cineva să-l vândă, precum pe Tudor l-a vândut sârbul Macedonski, și, în același timp în care acel om ar zăcea în pușcărie sau la ocnă, tot unui C. A. Rosetti sau unei Caradale i s-ar vota pensie reversibilă, pentru c-ar fi scăpat țara de acel om. Glontele care a lovit în Barbu Catargiu trebuie să fi avut pensie și decorație căci, din neam în neam, cei ce au vândut țările astea, cei care au trădat acest popor, aceia au fost distinși, aplaudați și populari”.

Eminescu, un conservator, analiza asasinarea altui conservator, dar o făcea cu deplina obiectivitate a unei minți geniale, plecând de la realitățile românești ale timpurilor.

Cum magistral spunea Octavian Goga că ,,la început a fost Kogălniceanu” articolul de față nu poate fi închis fără referiri ale acestuia din urmă față de asasinat și victima sa.

Atât Mihail Kogălnceanu cât și Barbu Catargiu au fost doi titani ai elocinței românești, mari oratori, care sigur nu s-au agreat, dar, amândoi, având o mare ținută intelectuală, nu s-au împiedicat să se aprecieze unul pe altul.

Într-o ședință a Adunării Deputaților din 15 februarie 1862, Barbu Catargiu și-a făcut publice, mărturisire de aleasă prețuire față de Kogălniceanu, susținând că acesta ,,cunoaște bine deosebita considerație ce-i port”.

De mai multe ori, Kogălniceanu i-a întors gestul frumos, spunând că,atunci când a venit la București, în ianuarie 1859, a găsit în fruntea Munteniei un mare om, un mare ministru al conservatorilor.

La o zi după tragedie, deplângea ,,asasinatul infam care a răpit țării un bărbat cel mai eminent”, iar după o vreme se confesa: ,,Eu, adversarul lui, eu care l-am combătut, eu care am dovedit prin fapte că am plâns pieirea lui, eu dau acest omagiu lui Barbu Catargiu”.

Zece ani mai târziu, Mihail Kogălniceanu evoca, din nou, în fața Parlamentului personalitatea dispărutului: ,,Domnilor deputați! Am avut onoarea, în cestiuni sociale, de a fi adversar ilustrului și pururea regretatului bărbat de stat Barbu Catargiu; totdeauna însă am admirat marele său talent și calitățile sale de bărbat de Stat, și să-mi permită onorabilul domn Cezar Bolliac de a zice: și sentimentele sale de român.

Am avut onoarea, domnilor, a fi cel pe urmă depozitar al cugetărilor sale politice, eu care eram adversarul său politic. Aceasta o știe și o poate arăta văduva strălucitului bărbat; cu două zile mai înainte, acasă la dânsul, am avut o conversațiune de patru ore, și, dacă este unul din adversarii lui politici care a regretat moartea sa, sunt eu. Când a fost asasinat, Adunarea a făcut o propunere pentru a se acorda o pensie de 2000 galbeni văduvei sale, ca recompensă națională... acea propunere a fost subscrisă și de mine.

...Toate ministerele (guvernele), fără osebire de opiniuni, au ținut de onoarea lor să poată descoperi pe asasinul răposatului Catargiu, și vă pot încredința că și eu aș fi considerat ca unul din actele cele mai de laudă ale ministerului meu dacă aș fi pus mâna pe asasin. Tot ce am putut descoperi este că asasinul era un străin și se refugiase în Banat.

Domnilor, cu toții am votat, și adversari și amici politici, pentru aducerea bustului repausatului Barbu Catargiu în incinta Camerei Deputaților, pentru că Barbu Catargiu, oricare ar fi fost greșelile lui, ca ale fiecărui om politic, era un mare bărbat de Stat, a onorat tribuna aceasta, a fost ministrul care a anunțat țării Unirea sa. Acestea sunt faptele”.

Două decenii după asasinatul politic din Dealul Mitropoliei, ,,dintr-un sentiment de pietate și admirație către memoria ilustrului său soț” Ecaterina Catargiu pune la dispoziția profesorului Anghel Demetriescu o serie de acte și date informative, preocupată încă de aflarea adevărului, dar și de publicarea operei oratorice, una de excepție, a defunctului ei soț.

În final, profesorul a conceput o lucrare exhaustivă – de oratorie , dar și de politică – icoană vie a lumii moderne românești aflată la începuturi, dar nici el nu a putut să precizeze cine a fost asasinul lui Barbu Catargiu.

Ba mai mult, trecut în rândul detractorilor lui Mihai Eminescu, după studiul său referitor la poeziile poetului național, învinuit de ,,marea crimă” - aflată și azi în memoria unor eminescologi – de a fi judecat violent și exagerat, geniul nostru tutelar, prin eroarea de a privi creația estetică eminesciană, doar după criterii de erudiție (după cum remarca Ovidiu Papadima) , profesorul Anghel Demetriescu a fost foarte puțin luat în seamă, recunoscându-i-se doar meritul de a fi editat bijuteriile oratorice ale lui Barbu Catargiu și, astfel, enigma întâiului asasinat politic cunoscut la noi, s-a adâncit mai mult.

Articol realizat de VICTOR PANDURU

 

Prima pagina

Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner

Banner
Banner
Banner
Banner
Banner

Curs valutar

Horoscop

Vremea