VICTOR HUGO ȘI ROMÂNII

Vineri, 30 August 2024 10:29

 

Unul dintre cei mai mari poeți ai lumii, personalitate de primă seamă a vieții culturale și publice din Franța secolului al XIX-lea, Victor Hugo a fost, în viața sa îndelungată, sensibil la orice manifestare de progres, în orice colț de lume s-ar fi întâmplat. Spunând că ,,românii sunt romani, francezii latini; suntem același neam; avem același viitor” la 11 august 1864, convins că legăturile franco-române erau firești, Hugo adresa o emoționantă misivă lui Anastase Panu, aflat în Occident, considerându-l a fi ,,compatriot” și ,,frate”, iar ,,autonomia și libertatea română” - ,,parte esențială din civilizația Europei”. Câțiva ani mai târziu, Victor Hugo trimitea o scrisoare unui alt român, Ion Al. Florescu, fiul logofătului Alexandru Florescu și al Elenei Florescu, sora poaetului Vasile Cârlova. Născut în 1838, Ion Al. Florescu, după ce și-a făcut studiile la Paris, s-a afirmat în publicistică ca redactor la „Le Nain Jaune”, pentru ca apoi, împreună cu Grigore Gănescu, să tipărească la Frankfurt revista „Europa”.

 

Intransigent în opiniile sale, Ioan Al. Florescu, în 1866, a executat o lună de pedeapsă pentru ,,delict de presă”, în vestita închisoare St. Pelagie, după ce refuzase grațierea, la 1 mai 1867, scriind logodnicei sale, Zoe Lens: ,,Când am fost condamnat la o lună închisoare, aș fi putut accepta grațierea ce mi se oferea și astfel nu aș mai fi ispășit delictul meu de presă. N-am vrut, ci am ținut să ispășesc tocmai ce se considera o vină, pentru a nu datora recunoștință nimănui. Nu datoram, deci, nimic”.

În trecere prin Frankfurt – Victor Hugo s-a oprit la redacția revistei ,,Europa” și, după ce nu l-a găsit pe Ion Al. Florescu, i-a scris: ,,N-am vrut să trec prin Frankfurt fără a vă mulțumi și a vă felicita pentru articol și excelentul ziar pe care-l publicați aici pentru lumea întreagă. Orice democrat vă datorează o strângere de mână și în ceea ce mă privește mă simt concetățeanul tuturor oamenilor generoși și curajoși ca Dv.

Regret absența Dv. în acest moment.

Primiți, deci, ca și onorabilii Dv. colaboratori, asigurarea întregii mele cordialități și a înaltei mele stime.”

Cunoscut de Victor Hugo a fost și ,,cavalerul libertății”, Titus Dunka, ce, la începutul anului 1866, după ce a fost chemat în apusul Europei de C.A. Rosetti să se pună la dispoziția mai multor comitete revoluționare, ajunge să sprijine pe cel al irlandezilor, condus de James Stephens; prins de englezi și încarcerat, dar evadat spectaculos, după care a continuat să militeze pentru obținerea independenței Irlandei față de Anglia.

Aflând că Stephens urma să ajungă la Victor Hugo, exilat voluntar încă din 1855 pe insula Guernsey din Marea Mânecii, în apropierea coastelor Franței (insula fiind locul de naștere al Mariei Grant soția lui C.A.Rosetti), Titus Dunka, în dorința de a-i spune marelui scriitor foarte multe despre realitatea românească, îl roagă pe irlandez să-l prezinte acestuia.

După discuția tainică dintre Victor Hugo și James Stephens, în care timp de trei ore, cei doi au discutat situația Irlandei, marele scriitor s-a interesat și de viața politică din Principatele Unite, după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, de la care trecuse doar trei luni. La sfârșitul întrevederii, Victor Hugo a oferit oaspetelui român următorul autograf: ,,Domnului Titus Dunka. Urmează drumul Libertății. Libertatea este speranța și visul poporului – disperarea și coșmarul tiranilor”.

Dar, nimeni n-a avut momente mai emoționante cu Victor Hugo, decât marea prietenă a Franței, Elena Văcărescu, cea care a fost o muză sufletului românesc și a devenit apoi simbolul prieteniei franco-române.

Strănepoată a celebrului Enăchiță Văcărescu și nepoată lui Iancu Văcărescu, născută în București, la 21 septembrie 1864, aparținând unei dinastii princiare din Țara Românească, deosebit de culte, din care au descins poeții Văcărești, la numai 14 ani, Elena Văcărescu a fost trimisă la Paris, însoțită de o guvernantă englezoaică, să urmeze cursurile prestigioasei Universități Sorbona, unde, ca precoce pasionată de poezie s-a împrietenit cu Sully Prudhomme, Lecont de Lisle și alți scriitori francezi.

În 1885, cu puțin înainte să treacă în lumea umbrelor, Victor Hugo și-a manifestat încă odată simțămintele față de români și patria lor, atunci când tânăra Elena Văcărescu i-a fost prezentată într-o seară de poetul Leconte de Lisle.

Victor Hugo, bolnav, părea că doarme, dar îndată ce a zărit-o, a început să surâdă și după ce a întrebat-o cum o cheamă, s-a bucurat că poartă numele frumos de Elena și-a murmurat un vers, după care a continuat: ,,Vii din țara lui Rosetti, copila mea” și ea a ținut să precizeze că C. A. Rosetii fusese unchiul ei.

Victor Hugo s-a luminat încă odată la față, aducându-și aminte de legăturile avute cu ilustrul ei unchi, reprezentant de seamă ai susținerii propășirii românilor, pe care-l încurajase cu toată convingerea în multe din întreprinderile sale pentru afirmarea în Occident a idealurilor ,,foartei mari chestiuni românești”, după propria expresie. Apoi, marele scriitor a continuat: ,,România, o văd foarte bine – un stindard având în mijloc efigia Romei și raze multe împrejur... Am auzit că știi să spui foarte bine versuri. Recită-mi una din poeziile tale. Ai să-ți amintești toată viața că ai recitat într-o zi în fața mea”.

Elena Văcărescu, să-și ascundă stinghereala a început să recite cu voce tare, urmărită de ,,privirile de un albastru șters, în care mai pâlpâiau luminițele” ale marelui romantic, după cum singură consemna mai târziu și, când a sfârșit poemul, l-a rugat simplu: ,,Recitați-mi ceva!” Melancolic Victor Hugo i-a răspuns: ,,Eu nu mai recit. De altfel, nu mi-am recitat niciodată bine versurile. Ai face bine să te adresezi celui de colo” care nu era nimeni altul decât poetul Lecont de Lisle, luat prin surprindere.

Însă, Victor Hugo obosise ascultând și, după ce și-a aplecat fruntea, încercând să mai surâdă, a pus pe umărul Elenei Văcărescu mâna sa grea și zbârcită, cea cu care scrisese pe hârtie atâtea pagini nemuritoare și a îndemnat-o să se preocupe pe mai departe de propășirea cauzei românești în strânsă legătură cu prietenia față de Franța. Apoi, atât ea cât și Lecont de Lisle și-au dat seama că trebuie să se retragă.

Nu peste mult timp – la 22 mai 1885 – Victor Hugo s-a stins din viață. Cultura universală suferea o grea pierdere, iar poporul român era lipsit de un mare și statornic prieten.

În anul următor, aureolată de aprecierea marelui romantic dispărut, Elena Văcărescu publică la Paris primul volum de versuri pentru care primește premiu din partea Academiei Franceze, după care, la doi ani, se întoarce în țară și ajunge domnișoară de onoare în suita reginei Elisabeta, poeta Carmen Sylva, devenind favorita acesteia. Prințul moștenitor Ferdinand este cucerit de frumusețea ei și, cu consimțământul reginei, se logodesc în biblioteca palatului regal, însăși regele Carol manifestând înțelegere.

În mai 1891, când familia regală, cu prințul moștenitor Ferdinand, toți curtenii, doamnele și domnișoarele de onoare fac excursie în județul Mușcel, rucărenii și cei din Dâmbovicioara cred că a apărut viitoarea familie regală; după ce convoiul le-a vizitat localitățile, a intrat în peșteră și a ieșit la Pajura, dar mai ales după ce presa vremii consemna că ,,în această călătorie, printre brazi, mesteceni și anini s-a născut o dragoste. Principele moștenitor s-a înamorat de d-șoara Elena Văcărescu doamna de onoare a reginei”.

Însă, după ce inițial regele Carol aprobase legătura la rugămintea reginei, Consiliul de Miniștri s-a opus, obligându-l pe Ferdinand să aleagă între tron și iubirea față de Elena Văcărescu. Prințul a ales să fie rege.

Aureolată de aprecierea unor poeți francezi, dar mai ales de cea a lui Victor Hugo, atrasă irezistibil de Franța, în 1915, Elena Văcărescu se stabilește definitiv în această țară, fără să se căsătorească vreodată. Toată viața, însă, n-a uitat îndemnurile lui Victor Hugo și a întreprins tot ce i-a stat în putință pentru afirmarea prieteniei franco-române în toate domeniile vieții sociale.

Feministă convinsă, activează alături de Marie Verone și Marie Gasguet pentru recunoașterea drepturilor femeii și, străină de frivolitățile moderne, deschide un salon pe care-l frecventează mulți dintre cei care aflau că fusese una din tinerele încurajate de Victor Hugo.

Spunând că ,,există două feluri de femei: cele care se ocupă de politică și cele care o fac”, susținând că face parte din cea de-a doua categorie, în timpul primei conflagrații mondiale Elena Văcărescu susține, fără rezerve, cauza României și, după victorie, este desemnată, timp de 19 ani, delegat permanent al țării noastre la Societatea Națiunilor.

Între cele două războaie mondiale, Elena Văcărescu a desfășurat și o intensă activitate literară în cadrul căreia a scris volume de eseuri, culegeri de poeme alcătuind astfel o adevărată frescă a României, țara pe care n-a uitat-o niciodată, a servit-o cu cinste și în care revenea destul de des.

În anii ocupării germane a Franței a activat în cercurile de rezistență până la eliberare, când a revenit la Paris, în apartamentul său de pe colina Chaillot, unde și-a reluat conferințele, ceaiurile și dineurile având teme de discuție afirmarea democrației în lume.

Acolo s-a stins din viață, în 1947, pe placa comemorativă prinsă pe zid scriind: ,,Aici a trăit Elena Văcărescu, poetă și diplomată română, prietenă a Franței”.

Articol realizat de VICTOR PANDURU