RĂMĂȘAGUL LUI VODĂ CARAGEA!

Miercuri, 27 Noiembrie 2024 11:05

Era iunie 1818. Domnia lui Ioan Vodă Caragea ajungea pe sfârșite, după ce, în 1812, începuse cu mari ghinioane. De cum a sosit la București, după o perioadă de administrație rusească, chiar în prima noapte, Curtea domnească din Dealul Spirii (Curtea Nouă) a fost mistuită de un incendiu de mare violență. Și, pentru ca nenorocirea să fie mai grea, la scurt timp, unul dintre soldații turci care-l însoțise, s-a îmbolnăvit de ciumă, contaminat la Istanbul, unde molima făcea ravagii. Răspândită de la soldat, în mai puțin de un an, ciuma ,,moartea neagră” cum i se mai spunea a cuprins toată țara, devenind una dintre cele mai devastatoare epidemii din istoria noastră.

I s-a zis ,,Ciuma lui Caragea”, în timpul ei murind peste 70.000 de smreduiți (contaminați) dintre care 40.000 în București.

Cu toate că nenorocirea era atât de mare, pornit să strângă avere imensă - pentru că doar pentru asta cumpărase tronul Țării Românești - Ioan Vodă Caragea s-a grăbit să facă tot felul de nelegiuiri, atât el cât și prin dregătorii ce-i avea.

Una dintre cele care au stârnit mânia multora, dar mai ales a ploieștenilor, a fost cea prin care Caragea l-a ajutat pe vărul său de gradul 3, Costache, fiul lui Nicolas Caradja, fost domnitor între 1782-1783, să recupereze terenul întregului oraș Ploiești, pe motiv că acesta fusese stăpânit odinioară de familia soției sale, Raluca Moruzi și, împreună cu aceasta, îl primise ca dar de nuntă. După confirmarea împroprietăririi lui Costache Caradja, negustorii ploieșteni au închis prăvăliile și toate activitățile din oraș au fost paralizate. Intrat în panică, Ioan Caragea a poruncit întemnițarea fără judecată a tuturor capetelor rebeliunii, dar, când a aflat că unul dintre aceștia era negustor rus, s-a răzgândit, precaut să nu intre în conflict cu Imperiul țarist care abia părăsise Țara Românească.

În iunie 1816, Caragea și membrii Divanului său au fost pe punctul să piardă puterea, atunci când, oripilați de nemerniciile care ciupercaseră domnia, un grup de conspiratori, printre care se aflau și doi sudiți austrieci, au organizat un complot. Prinși, toți uneltitori au fost executați pe loc, după care boierii Constantin Filipescu, vornicul Constantin Bălăceanu și marele logofăt Grigore Ghica, bănuiți a fi avut legături cu răzvrătiții, au fost exilați la conacele moșiilor.

Ioan Caragea și-a pus în practică planurile sale de arghirofilie, pe baza propriei legiuiri (Codul lui Caragea), instituind dări imense pentru țărani, breslele meșteșugărești și plăți mari pe urma concesionării minelor sau vămilor.

Fără să-i pese că ,,viclenea adevărul”, Caragea a trecut și la vânzarea a 4762 de titluri boierești, de pe urma cărora s-a ales cu 20 milioane de piaștri, veniturile crescându-i repede de la 1,5 milioane la 3,7 milioane lei-aur.

S-a mai făcut cunoscut și prin faptul că legiuirea lui, pe lângă impunerea birurilor noi, excludea femeile din viața publică.

La începutul verii 1818, nu o ,,stea cu coadă” îi frământa pe bucureșteni și nici toba barabancilor care băteau pentru război. Un lucru, fără precedent, era anunțat: oamenii aveau prilejul să vadă ridicându-se, în slava cerului, cel dintâi balon lansat de pe pământ românesc. Era mare fierbere. Se zvonise că niște ,,nemți” au născocit un meșteșug prin care să se poată sui în văzduh ,,ca într-un hârzob”, ,,bășică mare, care se înalță spre cer, ușor, fără mână de om, ca trasă de funii nevăzute proptite în însăși inima bășicii”.

Zvonul acestei nemaipomenite invenții ajunge și la urechile lui vodă Ioan Caragea, de la care ,,nemții” erau obligați să ceară îngăduința arătării meșteșugului, cea mai nerăbdătoare să vadă nefiind alta decât răsfățata domniță Ralu, ,,suflet gata să adie la entuziasmul și îndrăznelile veacului”, cum o caracterizează istoricul Emil Vârtosu.

Domnița a fost cea care, înainte de primirea în audiență a ,,nemților”, l-a convins pe iubitorul ei tată că ,,oaspeții nu pot fi niște simpli înșelători și că e bine să vorbească el însuși cu aceștia”.

S-a ajuns, astfel, ca îndrăzneții să fie primiți de vodă și să garanteze că: ,,O să se înalțe , măria ta, ușor ca un zmeu de hârtie, că doar s-a mai ridicat și prin alte părți, pe unde noi am purtat și arătat descoperirea noastră. Căci noi umplem bășica aceasta cu un fel de aer mai ușor chiar și decât aerul pe care îl respirăm...”

Vodă a dat neîncrezător din mână, neauzind nici el nici mulți bucureșteni că nu numai ,,nemții” din fața lui știau meșteșugul ridicării în văzduh al unui balon; cu 20 de ani înainte, Ludovic al XVI-lea asistase, cu întreaga curte, cum, de pe pajiștile verzi de la Versailes, frații Montgolfier înălțaseră în aer, cu ,,montgolfiera” lor, până la o jumătate de kilometru înălțime, o cușcă în care se aflau o oaie, un cocoș, o rață, ajunși înapoi nevătămați pe pământ.

Nu știau nici că fizicianul francez Charles, imitând experimentul fraților Montgolfier, înălțase, în 1793, de pe Câmpul lui Marte, primul balon pe care nu numai regele și curtea, ci toți parizienii avuseseră ocazia să-l vadă și, să-l salute, cu slobozirea unor lovituri de tun, în aclamații fără sfârșit, convinși că născocirea pregătea un viitor mai bun omenirii.

În iunie 1818, pe Vodă Caragea și bucureșteni îi interesau mai mult partea anecdotică a zvonului. Doar domnița Ralu, cu duhul său neastâmpărat, înnoitor, gândea că nu se cade sfidarea unei cuceriri tehnice și, undeva, într-o cameră din palatul domnesc, inima îi bătea frenetic, hotărâtă să alunge neîncrederea tatălui său. Fără să-i poată înfrânge, și de această dată, voile, Caragea încuviințează încercarea ,,comediei” în fața bucureștenilor și le îngăduie străinilor să ia taxe de intrare, de la cei care ar fi dorit să asiste la un asemenea spectacol fără noimă, însă, pentru că în concepția lui, domnia era negustorie mai presus de toate, nu s-a sfiit să pună rămășag 10.000 de taleri, pe care străinii s-au prins să-i plătească îndoit, dacă nu vor izbuti să urce spre cer ,,bășica” lor.

Era duminică și toată protipendada boierilor, cu ișlicurile mari pe cap, lângă boieroaice îmbrăcate elegant, în mătăsuri terteluite după moda fanariotă, alături de negustori, popi, țârcovnici și mulțime premenită de sărbătoare, au luat drumul să se strângă în curtea palatului domnesc mistuit de foc, ajuns să i se zică ,,Curtea Arsă”.

Când curioșii au umplut curtea domnească, în cântecul turcesc al meterhanelei, a apărut Ioan Vodă Caragea și toți s-au închinat adânc în fața lui, zâmbind șiret, după ce auziseră de rămășagul pus cu străinii și, nu de puține ori, s-au auzit șoapte că neostoitul domn fanariot este iară pus să mai câștige niște bani.

Ce s-a întâmplat atunci, în iunie 1818, se poate desprinde din mărturiile unor participanți, una dintre acestea fiind descoperită la Mânăstirea Govora, scrisă de un anonim: ,,Leat 1818, în zilele domnului nostru Io Ioan Gheorghe Caragea Voievod ... a apărut o azmodie ce se numea bășică... Acea bășică era lungă de patru stânjeni, largul tot asemenea, făcută din pânză de Brașov și îmbrăcată cu batistă: bucăți 90; într-însa, un buriu cu spirtu, de cinci vedre, pus cu meșteșugu. I-au dat fitil de jos și s-a înălțat în slavă, cât de abia se vedea. Părea că este un ișlic boieresc și într-însa ardea fitilul și lumina ca un luceafăr. Și au înălțat-o după loc și au căzut jos la satul Cățelu, din josul Bucureștilor, în ziua de dumineca tuturor sfinților, iunie 9 zile”.

Un alt anonim din București însemna, spre aducere aminte, pe un exemplar al cărții ,,Pravilniceasca învățătură”: ,,Să se știe cănd au făcut comedii aici în Țara Românească și au ridicat o bășică cu un neamț într-însa și s-au dus spre Dudești, la leat 1818, la luna lui iunie 16, la 12 ceasuri din zi”.

Pe vremea aceea, la Biserica Antim din București, era un ceauș, bântuit de patima scrisului, care, cu pană fină, într-un caiet, își nota gândurile și întâmplările mai de seamă trăite și, astfel, despre întâmplarea cu ,,bășica” străinilor a ajuns să scrie: ,,În leat 1818, iunie 26, într-o zi de duminică, seara, au ridicat niște nemți, cu meșteșug, o bășică în slavă foarte mare, de 1700 coți de pânză bășica, cu spirturi fiind înăuntru, cu o luminație mare au ridicat-o din Curtea Domnească cea arsă. Și li s-au plătit, de Domnie, taleri 10.000, având prinsoare că, dă nu va ridica-o, să plătească nemții banii îndoiți. Au luat nemții și de la cei ce au intrat, cât au putut, întâmplându-se aistea în zilele măriei sale prea înălțatului domn, Io Gheorghiu Caragea Voevod, în al șaselea an al domnii dintăiu”.

Cu toate că însemnările se contrazic cu privire la ziua când a avut loc înălțarea balonului, rămâne fără îndoială că evenimentul s-a produs și că Vodă Caragea ,,a fost rămas”, chiar în cetatea de scaun a domniei sale, de atunci existând expresia: ,,De când cu bășica din vremea lui Caragea!”

Domnitorul fanariot pierduse rămășagul dar, la scurt timp, pe 29 septembrie 1818, temându-se de o intervenție turcească, după ce până și Înalta Poartă era oripilată de lăcomia lui, sub pretextul că pleacă să facă o plimbare în afara Bucureștiului, fuge din țară, alături de apropiați și, abia după patru ceasuri, prin mesager, anunța boierii din Divan că, pentru grija treburilor legate de domnie, numește caimacani pe banul Grigore Brâncoveanu, vornicul Barbu Văcărescu, vistierul Grigore Ghica și logofătul Samurcaș.

Păzit de 300 mercenari albanezi (arnăuți), cu ordin să distrugă toate podurile în urma lor, pentru ca nicio forță urmăritoare să nu-i mai poată ajunge, Caragea cu ai săi trec Carpații și, pentru că era nevoie să se intereseze de soarta banilor trimiși pe ascuns în Elveția și Marea Britanie, pregătindu-și din timp fuga din țară, fanariotul poposește, câteva săptămâni, în Brașov.

Asigurat că banii sunt bine păstrați, Ioan Vodă Caragea, cu toată suita, pleacă spre Peninsula Italică și se stabilește pentru o perioadă la Pisa.

Restul vieții îl petrece la Atena, donând mari sume de bani Eteriei, dar și terenuri orașului, toate din marea avere strânsă în Țara Românească.

VICTOR PANDURU