Istorii neconvenționale. Cuza și Carol al II-lea, asemănări și deosebiri

Joi, 28 Noiembrie 2024 11:05

Multe capete încoronate, oameni şi ei, n-au fost nici pe departe „uşă de biserică”, înfruptându-se din plin din plăcerile vieţii. Dacă în privinţa altor vicii istoricii au evitat a le descrie, considerându-le lumeşti, nu la fel au procedat cu adulterul, străduindu-se a consemna cu lux de amănunte consecinţele, mai toate nefaste, ale păcatelor trupeşti. Nu sunt basme consemnările despre aventurile amoroase ale lui Ştefan cel Mare, păcate iertate ulterior de biserica ortodoxă, care l-a sanctificat de parcă ar scrie undeva în ce condiţii eşti iertat de adulter. Sau poate, mai ştii, înaltele feţe bisericeşti cunosc şi alte canoane interzise nouă, muritorilor de rând.

Desele infidelităţi îşi aveau cauza şi în căsătoriile din interes, care aveau ca scop menţinerea domniei, a diverselor alianţe pe plan intern sau extern, în numeroase cazuri, viitorii soţi cunoscându-se doar cu câteva zile înaintea nunţii.

În alte situaţii, alianța se stabilea atunci când viitorii mirii nu aveau decât câţiva anişori, bineînţeles, tot din interes. În multe cazuri, capetele încoronate (încornorate) erau dispuse să înghită multe pentru a salva onoarea familiei, a domniei şi, de ce nu, a ţării. Desigur, adulterul era mascat, deconspirându-se doar, uneori, în cercurile din anturajul familiei domnitoare.

Au fost în istoria noastră şi două cazuri în care protagoniştii nu s-au mai sinchisit a-şi mai ascunde legăturile amoroase, acestea fiind de notorietate: Alexandru Ioan Cuza şi Carol al II-lea. Cei doi suverani ai României au avut multe lucruri în comun. Ambii s-au căsătorit din interes, primul pentru a-şi spori averea, al doilea din raţiuni de stat. Amândoi s-au comportat ca nişte rebeli, sfidând de nenumărate ori regulile de fier ale protocolului Casei Regale. Le-a plăcut viaţa, s-au înconjurat cu oameni avizi de distracţii uşoare, putere şi bani. Ambii au permis amantelor să se amestece în treburile statului, dezgustând şi înfuriind clasa politică și nu numai. La începutul domniei au fost bine intenţionaţi, receptivi la nou şi nu li se poate contesta o contribuţie importantă la modernizarea ţării. Amândoi au abdicat, de loc onorabil, lăsând ţara în prag de dezastru.

Cu toate acestea, după cum știți, istoria a fost nedreaptă, pe unul zugrăvindu-l ca pe un mare domnitor (voievodul Unirii, omul providenţial, apărător vajnic al dreptăţii şi cinstei), în timp ce Carol al II-lea este perceput de majoritatea românilor ca un aventurier, fustangiu notoriu, care nu a avut alt scop decât să jefuiască poporul român.

Inteligenţi şi cu un aspect fizic plăcut, excelenţi oameni de societate, cei doi suverani au „frânt” inimile multor doamne şi domnişoare (există date concrete că au fost de ordinul sutelor, în ambele cazuri) până ce au căzut în „ghearele” celor două amante celebre: Maria Obrenovici şi Elena Lupescu. Şi ele aveau multe lucruri în comun: extrem de posesive, nu erau nişte frumuseţi, dar erau experte, se pare, în tainele iubirii. Lipsite de prejudecăţi, tupeiste şi foarte oportuniste, amândouă şi-au împins amanţii spre un final dezastruos, cel puţin din punct de vedere politic.

Existau, desigur, şi o serie de aspecte care-i deosebesc ca amanţi pe cei doi suverani şi ele nu sunt deloc favorabile lui Cuza. Acesta, pe tot parcursul adulterului cu Maria Obrenovici, s-a comportat duplicitar, fardând grosolan o căsnicie care de mult nu mai însemna decât umilinţele şi vexaţiunile la care era supusă o mare doamnă şi un mare caracter: Elena Cuza. Aceasta, în ciuda tuturor evidenţelor, chiar şi atunci când marele nostru domnitor, la insistenţele amantei, a avut tupeul să-i naturalizeze pe cei doi fii pe care i-a avut cu aceasta şi chiar să le pregătească succesiunea la tron. Elena Cuza s-a dovedit a fi opusul acestui om fără caracter, pe care l-a iubit însă, crescându-i pe cei doi bastarzi ca pe fiii ei şi veghind la căpătâiul celui care o umilise atât de mult, în momentele grele, când, părăsit de mult de Maria Obrenovici (pentru altul mai tânăr şi mai bogat, caz clasic) marele domnitor agoniza singur, departe de ţară şi în chinurile groaznice ale unei boli necruţătoare, cancer osos.

Carol, în schimb, şi-a făcut publică legătura cu Elena Lupescu. În 1928, regina Elena, nemaisuportând umilinţa, a divorţat. După abdicare, acesta a părăsit ţara cu destulă „agoniseală” care să-i asigure un trai „decent” până la sfârşitul vieţii. În 1947 Carol s-a căsătorit, în Brazilia, cu Elena Lupescu. A mai trăit alături de iubita sa încă şase ani, decedând la 4 aprilie 1953 la Estoril, în Portugalia. În urma căsătoriei cu Carol, Elena Lupescu i-a moştenit o bună parte din avere, devenind principesă de România. Cel puţin faţă de amanta şi apoi soţia sa, „neamţul” cu năravuri românești pare să fi avut ceva principii.

Prof. dr. Cornel Carp