După cele două revoluții moderne (revoluția condusă de Tudor Vladimirescu-1821 și revoluția de la 1848), învățământul românesc începe să se sincronizeze în formă și conținut cu cel european, lucru datorat unor regulamente și legi moderne. Sunt înființate primele instituții de învățământ superior: Universitatea din Iași (1860) și Universitatea din București (1864), instituții care beneficiau de un corp profesoral bine pregătit la universități de prestigiu europene, statul susținând prin burse acestă pregătire.
Referitor la învăţământul preuniversitar, sunt înființate în Principate, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, școli religioase şi laice. Știinţa de carte se dobândea pe lângă biserici, unde dascălii se străduiau să-i facă pe învăţăcei să buchisească citirea Sfintei Scripturi şi cam atât.
În secolul al XIX-lea devine tot mai stringentă recuperarea decalajului față de occident prin creșterea nivelului de alfabetizare și laicizarea subiectelor de studiu. Marile personalități ale momentului, Alexandru Ioan Cuza, M. Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Vasile Boerescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Al. Odobescu, Petrache Poenaru, au căutat să pună în practică principiile Revoluției de la 1848, militând pentru obligativitatea învățământului primar și pentru o instrucție egală și gratuită.
Proiectul de lege a fost votat încă din 16/28 martie 1864. După mai multe amânări şi după ce, în prealabil, a trecut prin Consiliul de Stat, Legea asupra instrucțiunii a Principatelor Unite Române, a fost promulgată la 25 noiembrie 1864 cu numărul 1.150, iar la 5 decembrie 1864 a fost publicată în Monitorul Oficial.
Prin Legea Instrucţiunii publice s-au stabilit trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior. Pe lângă extinderea accesului la educaţie, alfabetizarea populaţiei, diversificarea instrucţiei conform cu cerinţele economiei prevedea și responsabilizarea locuitorilor în raport cu statul, comunitatea.
Iată ce era specificat la CAP II: Despre organisaţiunea instrucţiunii primarie
SECŢIUNEA I: Despre obligaţiunea instrucţiunii
31. Instrucţiunea elementariă este obligatoriă pentru toţi copiii de amendoue secsele începend de la optu pînă la doui-supră-dece ani împliniţi ai etâţii. Acestă îndatorire este impusă, sub penalităţile aici mai josu prescrise, părinţilor, tutorilor, stăpânilor, maestrilor şi ori cârii, persone ce ar ave sub îngrijire unu copilu. Copiii în etate de doui-supră-dece ani la punerea în lucrare a acestei legi vor fi dispensaţi de înveţătura obligatoriă.
32. Instrucţiunea obligatoriă va coprinde următore de obiecte de studiu: citirea şi scrierea, catechismul, noţiuni de igienă, de gramatică, de geografiă, de istoria ţerei, de dreptu admnistrativi al ţerei, cele patru lucrâri din aritmetică, sistema legale a mesurelor şi a greutîţilor.
33. Se apără de îndatorirea de a trămite pe copii la scola publică acei cari vor dovedi că le dau înveţătură a casă sau în veri unu institutu privatu.
34. Nu se pote lua unu copilu de la scolă mai ‘nainte de a fi dobînditu din partea înveţătorului un certificat de cunoscinţele coprinse în art. 32 de mai susu.
35. Nici o causă împedicătore nu pote dispensa de îndatorirea instrucţiunii obligătoriă impusă prin art. 32, de nu va fi judecată şi recunoscută ca atare de consiliulu municipale sau comunale.
36. Când părintele, tutorele sau stăpînul va lăsa pe copii a lipsi de la scolă fâră motivu legale, şi nu’i va trămite trei dile dupe advertimentul ce va priimi de la înveţiătoru, acesta sau revisorul ori sub revisorul va însciinţa îndată pe consiliulu locale al comunei, care va supune pe părinte, tutore sau stăpânu la o amendă de doue-deci parale la oraşe şi dece parale la sate pentru fie care di de lipsu. Amenda se va plăti în bani sau în lucru pentru comună. În casu de recidivă ea va fi îndoită.
37. Nici un maestu, industriaşu, arendaşu, ori stăpînu nu va priimi în serviţiul seu un copilu mai micu de doui-supră-dece ani, de cât după ce i se va areta certificatulu de înveţătură, sub osendă de a se supune de câtre consiliulu locale la o amendă de una sută lei şi la îndatorirea de a trămite şi a ţine pe copilu în scolă pînă la alu patru-supră-decele anu.
38. Amenda prescrisă prin articlele precedinţi se va împlini, de va cere trebuinţa, prin autoritâţile administrative dupe cererea consiliului comunale.
39. Tote amendele se vor versa în casa comunale în favorea scolei.
40. Preotul comunei, sau, în oraşu, preotul de suburbiu, sau autoritatea însărcinată cu ţinerea actelor civili va comunica în cea d’ânteiu lună a fie cârui anu, înveţătorului respectivu o listă de toţi copiii ocolului seu, cari au împlinitu, în acel anu, etatea de optu ani. În acea listă se va areta numele copilului, satulu sau oraşulu, suburbiulu, numele familiei, anulu şi diua nascerii. Acestă listă va servi înveţătorului spre a’i face cunoscuti pe copiii cari trebuescu a fi adstrînşi la înveţătura obligată.
41. La fie care trecere a revisorului sau subrevisorului, se vor esamina aceste liste, şi se vor controla mesurile ce se vor fi luat.
42. Instrucţiunea obligătoriă este în sarcina Statului întru totu ceea ce privesce: 1) Personalulu înveţătoru, administratoru şi domesticu; 2) Subvenţiunea pentru materialu de scolă, cârţi, chârtiă etc. la copiii cei fâră mijloce; şi în sarcina comunelor, cât pentru local, mobile şi lemne de încălditu. În casu când scola ar ave mijloce proprie provenite din donaţiuni, legaturi, etc., acelea vor fi afectate la întreţinerea scolei, însă numai spre a comunei uşurare de sarcinele ce i se impunu prin art. precedente.
43. Comunele, îndeplinindu sarcinele impuse lor pentru înveţătura obligătoriă prin art. 42 vor pute să înfiinţeze scole cu înveţături mai întinse. (https://lege5.ro/legea-nr-1150-1864-asupra-instructiunii-a-principateloru-unite-romane).
Legea Instrucțiunii publice a stat la baza învăţământului românesc începând cu a doua jumătate a sec. al XIX-lea, cu meritul de a fi specificat principiile fundamentale pentru organizarea acestuia, principii dezvoltate ulterior de mari reformatori ca Spiru Haret (ministrul învăţământului în trei mandate, între anii: 1877-1910) şi doctorul Constantin Angelescu (ministrul învăţământului între anii 1924-1932).
Maria-Magdalena Ioniță-Roșoiu
