Ca orice cap încoronat, Franz Joseph își pregătea succesor pe arhiducele Rudolf de Habsburg, fiul său și al împărătesei Elisabeta – în cercul intimilor cunoscută drept Sisi, o femeie care se credea de un mare rafinament intelectual, cuprinsă, chipurile, de multe talente artistice, însă, realitatea arăta ca nu era nimic mai mult decât o exaltată, cu psihic dominat de urmele unei eredități nenorocite, ce o ducea să sufere de anxietate și depresie rebelă. Făcea parte din familia de Wittelsbach, cu mulți membri suferinzi de pe urma alienației mintale. Dintre ei, cazul cel mai notoriu era al regelui Bavariei, Ludovic al II-lea, declarat, în 1886, dement, după ce suferise grave deviații psihice și, într-un acces de nebunie, își înecase medicul personal în lacul Starnberger, lângă castelul Berg.
Adolescent fiind, prințul Rudolf de Habsburg, nu părea să prezinte semne ereditare alarmante. Energic, frumos, plin de viață, citea mult și era interesat de arte. În jurul vârstei de 20 ani, însă, apar primele manifestări ale unei furii nestăpânite, cu răbufniri dintre cele mai alarmante.
Împăratul Franz Joseph, în speranța că poate să-l potolească, îl numește colonel în Regimentul 36 infanterie, cu garnizoana la Praga, însă, în ,,orașul de aur”, cu toate că prințul încerca să-și ascundă viața de chefuri și aventuri amoroase jucând rolul unui erudit, teoretician al ascetismului, se dă de gol, lăsând pe ultimul plan îndatoririle unui prinț moștenitor.
Franz Josef află totul și, panicat, caută să găsească ,,cumințirea” fiului prin căsătorie. Aleasa împăratului era prințesa Ștefania a Belgiei, de numai 16 ani și, pe repede înainte, în mai 1881, au loc atât logodna, cât și căsătoria. Cuplul se formase, numai că Rudolf considera căsătoria o obligație politicoasă și, fără prea multe sinchisiri, își continua aventurile devenite mai numeroase și notorii. Îi făcea plăcere să-și stârnească tatăl, prin spirit de frondă și idei nonconformiste, făcea pe liberalul, își căuta prieteni printre ziariști și avocați cu vederi de stânga, proclama simpatii pentru popoarele subjugate, exprima idei incompatibile cu conservatorismul firesc pentru un prinț moștenitor.
Împărat cu o domnie bazată pe stăpânirea fermă a popoarelor imperiului, Franz Josef îl somează din nou să se potolească. Cum potolirea nu vine, până la urmă, îl aduce lângă el la Viena și îi pune la dispoziție Palatul Hofgurg, în care să se mute cu Ștefania, dar conflictele dintre tată și fiu devin mai frecvente. În schimb, prințul leagă o mare prietenie cu vărul său, arhiducele Johann Salvador, adept al ideilor nihiliste și, nu după multă vreme, Rudolf face vâlvă cu o scrisoare adresată ziaristului Maurice Szeps, în care denunță ,,putreziciunea lumii în care trăiește”. Era ceva de ,,gura păcătosului adevărul grăiește”, cum notează istoricul Virgil Moceanu, tocmai el susținând că moravurile au decăzut și ,,Idea monarhică nu mai este decât o fantezie; ea a pierdut orice prestigiu în ochii popoarelor, care nu-i arată decât indiferență și dispreț. Toate monarhiile au, actualmente, un aspect ”mizerabil de descompus”. Spre disperarea împăratului Franz Josef, era totul foarte exact. Popoarele aflate sub stăpânirea tatălui său, însă, îl credeau foarte puțin pe Rudolf, mai ales când era vorba de ,,decăderea moravurilor”, el însuși în privința asta, fiind un lamentabil exemplu. Alcoolul, morfina, aventurile amoroase, tot mai multe în viața lui, stăpânirea din ce în ce mai grea a nervilor, dezechilibrul psihic accentuat care-și arăta colții, îl duceau spre o demență declarată.
În una din seri, după ce obligase pe Ștefania să-l însoțească într-un tur al localurilor de noapte din Viena, se poartă răutăcios cu ea la modul ordinar, plictisitor și-o indispune crunt, în batjocură.
În februarie 1886, una din prostituatele cu care se încurcase Rudolf, îi transmite o boală venerică gravă. Viața îi era în pericol, dar medicii îl salvează. Despre acest necaz, Virgil Moceanu notează: ,,Rămâne multă vreme extenuat și e din ce în ce mai iritabil. Ochii lui exprimă neliniște și febrilitate, are o mină de om bolnav. Dar întâmplarea nu-i servește de învățătură. Abisul plăcerilor continuă să-l atragă. Ștefania se teme că o va omorî și se va omorî apoi și el; îl vedea adesea rătăcind prin casă, cu ochii tulburi și cu mâna strânsă pe revolverul din buzunar, cu chipul crispat de deznădejde”. Alarmată, Ștefania îi face totul cunoscut lui Franz Josef, agonia lentă a prințului fiind mai teribilă decât moartea, după părea ei, dar împăratul nu acordă importanță celor spuse.
Într-un asemenea moment – era anul 1888 – Rudolf, pe neașteptate, o cunoaște pe Mary Vetsera, dintr-o familie de origine greacă, îmbogățită prin negoț, fiica unei baroane văduve după moartea soțului diplomat.
Mary Vetsera ,,mică, fină, cu o față ușor orientală, cu părul lung ondulat natural și ochii verzi-albaștri umbriți de gene lungi”, la cei 16 ani ai ei, era găsită foarte încântătoare de mulți bărbați. Însă, mama sa, deși baroană, nu era primită la curtea Habsburgilor, considerată provenind din familia unui comerciant. În schimb, se răzbuna în casa sa din Salesianergasse, unde dădea recepții peste recepții, la care invita în număr mare musafiri din aristocrația vieneză. Punea, astfel, la cale prilejuri să-și facă fiica cunoscută în înalta societate austriacă. Și fata, cu aerul ei visător, candid, întruchipare a ingenuității, reușește să seducă pe mulți, printre care prințul Henri Liechtenstein, numai că aventura cu acesta se termină într-un mare scandal. Mary nu se descurajează, mai ales că amorezul său nu era prinț moștenitor. Pune ochii pe nefericitul Rudolf și, foarte repede, prin mijlocirea contesei Larisch, cobora din cupeul princiar, la o poartă secretă, să urce scările întunecoase până în sala lungă a castelului Hofburg, unde o aștepta nimeni altul decât prințul moștenitor al coroanei habsburgice. De cum o vede, Rudolf își dă seama că este la înălțimea gustului său.
Ca legătura lor să nu bată prea tare la ochi, prințul hotărăște să folosească apartamentul contesei Larisch, cea care le făcuse legătura, dar, o vreme, își dă seama că dragostea față de Mary nu era una copleșitoare. Rudolf se lupta din greu să rupă legăturile cu prințesa Aglaia Auersberg, dansatoarea Mitzi Kaspar și o cântăreață din corul Karl Theater.
Mary face totul să-l cucerească și, până la urmă reușește, ducând arhiducele în postura să ceară Vaticanului, fără ezitare, desfacerea căsătoriei cu Ștefania. Făcea o nouă frondă împotriva rânduielilor palatului, stârnind împăratul, mai ales după ce dăruiește noii iubite un inel gravat cu: ,,Uniți în dragoste până la moarte” și ea se bucură nespus, notând în jurnalul intim: ,,Am trăit cea mai frumoasă zi a vieții mele”.
Pus mai departe pe fapte de frondă, Rudolf de Habsburg, la 27 ianuarie 1889, când ambasadorul Germaniei la Viena a dat un bal, sfidează din nou eticheta și se arată alături de baroana Vestera cu fiica.
La apariția Ștefaniei, Mary, cu nasul pe sus, refuză să se încline în fața arhiducesei, după cum făcea toată lumea. Pradă privirilor intrigate ale invitaților, Rudolf își pune întrebarea, dacă nu cumva întrecuse măsura și, cuprins de furie, se uită cu reproș, la amândouă, mai ales că o voce striga: ,,Ce provocare!”.
După ce balul s-a terminat, toți invitații au văzut că Rudolf și-a părăsit atât soția cât și amanta, refuzând să plece acasă cu vreuna, îndreptându-se spre casa dansatoarei Mitzi Kaspar. Vestea se răspândește în tot orașul, cele petrecute ajungând și la urechile împăratului.
După un consum mare de șampanie, prințul a plecat de la dansatoare, la ora trei dimineața, nu înainte să-i spună că se va împușca la Mayerling. Ea nu l-a crezut, ferm convinsă că era amețit rău de băutură.
În aceeași dimineață – 28 ianuarie 1889 – în jurul orei 10, nu se știe cu ce gânduri, Rudolf își vizitează tatăl. Furibund, bătrânul îi arată mesajul primit de la papa Leon al XIII-lea, prin care înaltul prelat, în loc să aprobe desfacerea căsătoriei, cerută de Rudolf în secret, îl pârâse la Franz Josef.
Rudolf încearcă să se explice, dar împăratul nu dă ascultare spuselor sale și îi cere violent să rupă legătura cu Mary Vetsera, în caz de nesupunere urmând să-l dezmoștenească cu interzicerea urcării pe tron după moartea sa.
Văzând tonul categoric al capului monarhiei, care nu suporta contrazicere, Rudolf a jurat că acceptă totul, dar cu îngăduința să-și mai vadă, ultima dată, amanta. Împăratul îi face concesia, cedând neașteptat de repede.
Mary află totul și cade într-o mare deznădejde. Proiectele ei trufașe luau sfârșit, dar foarte repede îi sosește invitația să vină la Mayerlin, rusticul castel aflat la 40 kilometri de Viena și, în speranța că totul poate fi schimbat, pleacă acolo unde o aștepta Rudolf.
Petrec împreună două zile, până în dimineața de 30 ianuarie 1889, când valetul Loschek, după ce făcuse toate pregătirile de vânătoare, caii și câinii așteptând afară, bate la ușa prințului moștenitor al coroanei asutro-ungare. Bate o dată, de două ori, dar zadarnic. O liniște deplină răspunde bătăilor sale tot mai violente. Strigă. Niciun răspuns. Atunci cheamă pe contele Hoyos și pe prințul Filip de Coburg, care urmau să-l însoțească la vânătoare pe moștenitorul tronului și, împreună forțează ușa. Dincolo, găsesc două cadavre: a lui Mary cu o mică rană la tâmplă și al lui Rudolf cu capul sfărâmat de glonte.
Slujitori fideli ai coroanei, Coburg și Hoyos înțelegând gravitatea, dându-și seama că pe moment trebuia păstrat secretul, pun sub pază încăperea, orice acces fiind interzis. Apoi, aleargă la Viena să anunțe tragedia mai întâi împărătesei, la rândul ei s-o facă cunoscută lui Franz Joseph, care, de cum află, în culmea disperării, strigă: ,,De ce mi-ai făcut, Rudolf, asta?!”
Să acopere prestigiul coroanei, Curtea imperială de la Viena a dat publicității tot felul de versiuni ale celor întâmplate – accidentul de vânătoare fiind cel mai vehiculat – dar până la urmă adevărul a ieșit la iveală, după ce doctorul personal al prințului sinucigaș a refuzat să semneze un certificat de autopsie fals. Evident, nebunia nu făcea cinste casei de Habsburg, dar medicul nu s-a ferit să consemneze că era un caz de sinucidere în condițiile alienației mintale.
Ulterior, împrejurările sinuciderii celor doi nu au rămas enigme. Din însăși scrisoarea domnișoarei Mary Vestera adresată mamei, confidențele împărătesei Elisabeta făcute Eugeniei, fostă împărăteasă a Franței, dar mai ales din rapoartele poliției austriece, reieșind fără dubii că amanții s-au omorât.
Sinuciderea de la Mayerling a inspirat mulți literați, după scrierile lor turnându-se filme, aflate în vogă datorită interpretărilor unor mari actrițe ca Danielle Dareiux, Dominique Blanchard și Catherine Deneuve. Fiecare a obținut efecte lacrimogene, prin interpretarea unor Mary Vetsera suave și serafice, dar foarte departe de adevăr.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
