Element al identității noastre naționale, portul popular românesc este o expresie a geniului poporului român, din cele mai vechi timpuri până astăzi, oglindind deopotrivă vechimea și continuitatea noastră în spațiul carpato-danubian-pontic. O altă caracteristică a costumului popular românesc este unitatea, ce există în structura și în felul în care este realizat. Ia sau cămașa cu altiță (inclusă de UNESCO, la 1 decembrie 2022, în patrimoniul mondial imaterial al umanității), poalele, fota, vâlnicul, catrințele și marama alcătuiesc costumul femeiesc, iar cămașa, ițarii, cureaua (sau betele) și căciula pe cel bărbătesc.
Aceeași unitate o regăsim și în materialele utilizate pentru confecționarea costumului. În toate regiunile țării noastre, din lână, in, cânepă, bumbac sau borangic se țese pânza necesară iei, maramelor, poalelor și cămășilor bărbătești.
Din lână sau bumbac, în două sau în patru ițe, sunt țesute piesele de vestimentație de la brâu în jos: fotele, vâlnicele, catrințele, ițarii și cioarecii.
Ornamentarea costumului popular românesc păstrează același caracter unitar. Dozarea ornamentelor, echilibrul, păstrarea proporției între câmpurile ornamentale și albul pânzei denotă gustul rafinat al țărăncii române în împodobirea iei sau cămășii bărbătești. Iată ce afirma în 1922, academicianul George Oprescu, în volumul „Arta țărănească la români“ (Editura Cultura Națională, București, 1922, p.23):
„Dacă o parte a iei este brodată mai bogat, ea va fi înconjurată de spații în care motivul cusut este oarecum aruncat (plasat) la intervale mai mari, pentru a se crea o tranziție, astfel încât să nu contrasteze cu restul pânzei nebrodate. Acest echilibru între diferitele câmpuri este de o eleganță fermecătoare, care nu va scăpa niciunui cunoscător.
Chiar atunci când, la unul din popoarele vecine, găsim broderii care să ne mulțumească pe deplin atât prin combinația culorilor, cât și prin desen, lucrul țărăncii române va arătă un gust estetic superior, prin măsura de care aceasta dă dovadă în distribuirea detaliilor și în alternarea spațiilor brodate cu cele nebrodate.“
Armonios și logic conceput, portul popular românesc are anumite trăsături specifice, în funcție de zona geografică, pe care o reprezintă. Astfel, dacă în zona Mușcelului predomină ornamentele geometrice în culori mai sobre (negru, ocru, verde, fir metalic auriu sau argintiu), zonei de sud a județului Argeș îi sunt caracteristice motivele florale în culori luminoase (predominant roșu, vișiniu, galben, fir metalic auriu).
„Portul neamului românesc înfățișează de la întâia privire o împerechere de minunată de însușiri. Frumusețea lui aleasă uimește și încântă. Simplu și impunător, bogat și vesel în culori, împodobit și înflorit ca și poienile noastre, care farmecă ochiul, el este oglinda sufletului românesc, înclinat spre lumină și voie bună. Izvoadele presărate pe el cu dărnicie, sunt atât de multe și de felurite, încât gândul zorește să deslușească de unde vin mereu, din ce comoară ascunsă răsar la lumină. Ce mână de meșter le-a făurit, în ce școală de artă s-a desăvârșit gustul acesta atât de sigur? El a ieșit din iscodirea minții, din îndemnul inimii, din înțelepciunea și prevederea obștii românești, care și-a dat seama că cel dintâi semn de deosebire între popoare este înfățișarea. Chintesență a geniului poporului român, portul popular tradițional constituie moștenirea scumpă, pe care ne-au lăsat-o înaintașii noștri, îmbogățită în rânduri nesfârșite de vieți.“ – constata cu încântare renumita etnografă Alexandrina Enăchescu Cantemir, originară din Câmpulung-Mușcel în lucrarea sa de excepție, intitulată „Portul popular românesc“, publicată în Craiova, Editura „Scrisul Românesc“, 1939)
***
De-a lungul timpului, frumusețea portului popular tradițional a impresionat numeroși artiști care au surprins, în creațiile lor, echilibrul și armonia cromatică a acestuia.
Astfel, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se remarcă un pionier al artei fotografice, ce va ilustra într-o manieră artistică frumusețea satului românesc. Este vorba despre Alexandru Bellu, descendent al unei bogate familii boierești din Țara Românească, care după obiceiul timpului, pleacă la studii în străinătate. Urmează Facultatea de Drept din Paris, perioadă în care locuiește la unchiul său, medicul Georges de Bellio, care se stabilise în capitala Franței și care era un pasionat colecționar de obiecte de artă. Aici, tânărul Alexandru intră într-o ambianță culturală aleasă și face cunoștință cu mai mulți artiști impresioniști, prieteni ai unchiului său: Alfred Sisley, Felix Nadar și Claude Monet.
Tot în această perioadă, îl cunoaște pe Nicolae Grigorescu, care avea atelierul chiar în clădirea în care locuia unchiul său, Georges, căruia pictorul român îi făcuse portretul. Cei doi, Alexandru Bellu și Nicolae Grigorescu – vor deveni prieteni buni și se vor influența reciproc, din punct de vedere artistic.
În anii 1875-1876, în timpul călătoriilor pe care le întreprinde la Florența, Veneția și Paris, baronul Bellu își achiziționează toată aparatura fotografică de care avea nevoie și se dedică marii sale pasiuni – arta fotografică. Revenind în țară, el a început să imortalizeze pe plăci fotografice, instantanee din viața satului românesc, surprinzând țăranii la munca câmpului sau în zile de sărbătoare, femei în port popular torcând lâna, luând apă de la izvor, bătrâni și bărbați, în straie tradiționale, muncind sau cântând din fluier. Fotografiile sale pline de sensibilitate și lirism, îl recomandă ca pe un artist în arta fotografică, Alexandru Bellu devenind la începutul secolului al XX-lea fotograful satului românesc.
La cererea cunoscutul editor bucureștean Constantin Sfetea, instantaneele surprinse de Alexandru Bellu vor fi tipărite ulterior pe cărți poștale, ajutând astfel la popularizarea frumuseții portului popular românesc.
O parte dintre aceste cărți poștale se regăsesc și în fondul Colecțiilor Speciale ale Bibliotecii Județene „Dinicu Golescu“ Argeș și pot fi admirate de iubitorii portului popular românesc.
Gabriela Tomescu,
Secția Colecții Speciale
Biblioteca Județeană „Dinicu Golescu“ Argeș
