În 1735, la Hainaut – Belgia, ca vlăstar al uneia dintre cele mai vechi familii nobiliare, a văzut lumina zilei prințul Charles-Joseph de Ligne, ajuns feldmareșal, cavaler al Lânii de aur, după ce slujise sub patru purtători ai coroanei habsburgice – Maria Tereza, Iosif al II-lea, Leopold al II-lea și Franz al II-lea.
În lunga lui viață, prințul a cunoscut multe personalități, a participat la războaie, a intrat în relații cu Goethe, îi plăcea să-și petreacă timpul conversând cu celebrul aventurier Casanova, dar, gloria – visul lui cel mare – avea s-o cunoască în chip nemijlocit, ca ofițer austriac în timpul campaniei militare dintre 1756 – 1763, intrată în istorie ca Războiul de șapte ani.
Confruntarea a fost una a celor trei mari puteri: Austria, Franța și Rusia, însumând optzeci de milioane de oameni, împotriva a doar patru milioane ale Prusiei sprijinită de Anglia, războiul mai fiind cunoscut și ca ,,al celor trei femei inamice” – Maria Tereza, împărăteasa Austriei, Elisabeta, țarina Rusiei și doamna de Pompadour, metresa factotum la curtea lui Ludovic al XV-lea, regele Franței.
La Leuthen, pe 15 decembrie 1757, prințul de Ligne, participant în luptă, admiră una dintre cele mai mari victorii ale lui Frederic al II-lea. După replica serioasă dată de armata austriacă celei prusace, la Hochkirch, în octombrie 1758, deși avea numai 23 de ani, prințul este înaintat la gradul de colonel și, de pe câmpul de luptă, satisfăcut, îi scrie tatălui său, prințul Claude de Lamoral, un tată sever și rece, care nu-i împărtășea entuziasmul de militar. Prințul rămâne foarte dezamăgit când tatăl îi răspunde că ,,după nenorocirea de a vă avea ca fiu, nimic nu putea să mă atingă mai mult decât nenorocirea de a vă avea și colonel”.
Prințul de Ligne își continuă cariera militară și, la 21 noiembrie 1759, avea să fie martorul celui mai mare eșec al idolului său Frederic al II-lea, care capitulează la Maxen, dar, cum pacea se încheie peste cinci ani, la Hunbersburg, are vreme să avanseze la gradul de general-maior.
Vor trece, însă, douăzeci și patru de ani, până să-și poată afirma din nou calitățile de militar, iubitor de șarje strălucitoare în lupte, ocazia ivindu-i-se în timpul războiului din 1787-1791, dintre Rusia aliată cu Austria împotriva Porții otomane, când de Ligne își leagă numele de atacul de la Oceakov din 1788 și asediul Belgradului în 1789, ultimele campanii la care a participat.
Pe mai departe ajunge spectator al scenei istoriei și, după ce critică fără menajamente generalii austrieci bătuți de Napoleon la Austerlitz sau Wagram, dezlănțuie asupra sa augusta mânie a Casei imperiale austriece. Oprit să participe la războaiele în curs, nu poate fi împiedecat să le comenteze, să le judece, să deplângă incapacitatea generalilor austrieci.
Sabia i-a rămas perioade lungi nefolosită, ruginită în teacă, cum se spune, dar, ca reprezentant tipic al cosmopolitismului nobiliar al epocii, călătorește prin multe locuri din Flandra, Franța, Austria, Polonia, Rusia, Ungaria, până ajunge și în casele boierului Cantacuzino-Pașcanu din Iași.
După ce călătoriile l-au făcut să-și schimbe sabia în condei, publică volumul ,,Scrisori și gânduri ale mareșalului prinț de Ligne”, în care se regăsește și scrisoarea din Moldova trimisă contelui de Segur.
,,Mă aflu într-o țară care mi se pare încântătoare… De la plecarea mea din Elisabetgrad, nu mai întâlnisem nicio casă, niciun arbore, în afară de grădinile Pașei, din apropierea fortificației Oceakov. Ajuns în Moldova am sărutat aici câțiva pomi… chiar am cules și am mâncat câteva caise excelente și, după ce băusem apă verde sau apă din Marea Neagră, care nu este atât de sărată ca apa altor mări, imaginează-ți cât de fericit am fost când am dat de-o fântână cu apă proaspătă, sus pe o colină, înainte de a coborî la Iași. Am sărutat apa înainte de a o bea; am sorbit-o cu ochii înainte de a-mi umezi buzele, care atâta vreme simțiseră numai gust sărat.
Am fost încartiruit într-unul din acele splendide palate, pe care boierii le construiesc în stil oriental și din care poți vedea multe în capitala Moldovei. Citește o descriere a lor în lucrarea mea despre grădini.
Femei încântătoare, cu capul dat pe spate, stau tolănite pe divane cu brațele de alabastru. Bărbații care le vizitează stau și ei tolăniți alături de ele. O îmbrăcăminte foarte ușoară, scurtă și strâmtă acoperă trupurile lor fermecătoare, iar sub transparența valurilor se conturează frumusețea sânilor. Pe cap poartă un fel de turban, dintr-o stofă neagră sau roșu aprins, ce sclipește de diamantele cu care este împodobit. Gâtul și brațele lor sunt împodobite cu perle de un alb imaculat. Pe brațe poartă uneori un văl subțire și transparent, împodobit cu țechini sau jumătăți de ducați. Am văzut până la trei mii de bucăți pe unele voaluri. Restul îmbrăcămintei lor, în stil oriental, este de stofă brodată sau lucrată în aur și argint, garnisită cu blănuri prețioase, ca și îmbrăcămintea boierilor, care nu se deosebește de cea a turcilor decât prin căciula pe care o poartă deasupra unei calote roșii, dar care nu seamănă cu un turban.
Soțiile boierilor poartă în permanență în mână, ca și nevestele sultanilor, un fel de mătănii din diamante, perle, corali, lapis-lazuri, agată sau din lemn scump, cu care se distrează așa cum se distrează soțiile noastre cu evantaiul. Jucându-se cu aceste mătănii, ele își mențin agilitatea degetelor cu unghii vopsite în roșu. Șapte sau opt servitori și tot atâtea tinere fete care servesc pe soțiile boierilor, sunt tineri cu fețe încântătoare, care stau în permanență în apartamentele boierilor: costumele lor nu diferă de cele ale stăpânilor decât prin aceea că sunt mai puțin bogate. Fiecare servitor sau servitoare are misiunea sa de îndeplinit. Unul aduce, de îndată ce un vizitator pășește pragul casei, una până la patru pipe. O fată aduce o chesea cu dulceață de trandafiri, iar alta împrăștie esență de parfum pentru a înmiresma salonul. Un servitor aduce o ceașcă cu cafea, iar o fată un pahar cu apă. Și acest lucru se repetă la douăzeci de boieri, în aceeași zi, dacă te duci să le faci o vizită. Ar însemna o mare necuviință să refuzi asemenea amabilități.
Aici mă simt foarte bine, este cald și umblu îmbrăcat ca boierii. Mă duc deseori la ei, deși nu știu decât foarte puține vorbe valahe și deloc greaca pe care o vorbesc doamnele. Ele disprețuiesc limba pe care o vorbesc soții lor. De altfel, boierii vorbesc puțin. Teama pe care o au față de turci, obișnuința de a auzi mereu vești proaste și autoritatea pe care o exercită asupra lor Divanul de la Constantinopol și domnitorii țării, i-au determinat să fie de o tristețe neînvinsă. Cincizeci de persoane care se adună în fiecare zi într-o casă, sau alta, au aerul că așteaptă ștreangul fatal și îi auzi mereu zicând: aici tatăl meu a fost ucis din ordinul Porții, iar aici sora mea din ordinul Principelui.
Când spun că mă duc la boieri ca să gândesc, mă duc mai degrabă ca să nu gândesc, pentru că după ce am fumat a patra pipă mă transform complet în turc: devin o nulitate și nu mai am nicio idee. Dar ce aș putea face mai bun fiind departe de voi și de tot ce iubesc?
Îmi place destul de mult aerul cucernic cu care tinerii, adesea de ambele sexe, își scot papucii chiar de la prima treaptă a scării, pentru a nu murdări frumoasele covoare sau sanctuarul unde se odihnesc stăpânii lor. După ce își îndeplinesc misiunea, ei se retrag de-a-ndaratelea, își încalță papucii și îngenunchează într-un colț. Îmi place că nu trebuie să suni sau să țipi fără încetare după servitori. Dacă din întâmplare sunt toți ocupați, atunci îi poți chema, întocmai ca în harem, bătând din palme ca și cum ai aplauda.
La Iași, tonul este dat de Constantinopol, întocmai cum Parisul dă tonul orașelor de provincie. Galbenul era culoarea preferată a sultanelor. La Iași, galbenul a devenit culoarea preferată a tuturor femeilor. La Constantinopol, pipele lungi din lemn de cireș au luat locul pipelor din lemn de iasomie. Și la Iași boierii au acum pipe făcute din lemn de cireș. Acești domni nu merg niciodată pe jos. Ei sunt tot atât de leneși ca și turcii. Femeile ar putea să se abțină de a avea pântece, dar acest lucru este în așa măsură considerat un apanaj al frumuseții, încât o mamă și-a cerut scuze că fiica sa nu avea încă burtă, fiindu-i rușine că fata era dreaptă și subțire ca o scândură de brad. Costumele și manierele asiatice fac pe cele frumoase și mai frumoase, iar pe cele urâte și mai urâte, care, ce-i drept sunt foarte rare în această țară.
Tocmai am dat o petrecere fermecătoare, care a fost un succes extraordinar. O sută de boieri cu soțiile lor au fost invitați la masă, după care a urmat un bal unde s-a dansat dansul grec pyrrhique și alte dansuri grecești, valahe, turcești și egiptene.
În timpul dansului femeile și bărbații se țin de mână. Se fac câțiva pași în cerc, însă stând mai mult unii în fața celorlalți. Își fac semne, se îndepărtează, apoi se apropie – nu-mi dau seama cum – se privesc, se ascultă, își ghicesc gândurile și au aerul că se iubesc. Acest dans ni se pare destul de la locul lui”.
Toate cele văzute printre moldoveni, îl fac pe prințul de Ligne să regrete ca țările române au ajuns sub fanarioți ,,neexistând pe pământ ceată de ticăloși mai imundă decât fanarioții”.
Și, în marea doză de simpatie, consemnează: ,,Oh, voi, arbitrii destinelor bieților muritori, cărora de atâtea ori le-ați pus arma în mână, îndreptați răul care-l faceți omenirii. Voi purtați o răspundere mai mare decât noi care suntem decât executorii ordinelor voastre. Faceți un serviciu acestei omeniri și, în același timp, politicii mai multor imperii, lăsând în pace pe acești bieți moldoveni. Țara lor este atât de frumoasă, încât întreaga Europă ar țipa de mânie, dacă cineva ar încerca s-o subjuge. Scoateți-o de sub tirania Orientului și dați-i independența. Lăsați-i să se cârmuiască singuri și în locul domnitorului, care este obligat să se poarte ca un despot și ca un pungaș, pentru a fi pe placul Porții Otomane, să li se dea doi boieri care să cârmuiască țara trei ani. Revenind în mijlocul celor de unde au plecat, ei nu vor îndrăzni să abuzeze de puterea lor, căci vor fi făcuți să plătească scump la expirarea termenului.
Când va veni pacea, curțile mediatoare să-și facă desfătarea din a le întocmi un mic cod de legi, foarte simplu, care îndeosebi să nu fie elaborate de mâna unui filozof, ci de câțiva jurisconsulți, oameni de treabă care să cunoască clima, caracterul religia și moravurile țării și care să asigure o autoritate cu adevărat suverană, celor doi cârmuitori mari și puternici, însărcinați cu administrația… Ajutați pe scumpii mei moldoveni oricum veți putea! Ei se poartă atât de frumos cu mine! Iubesc totul la ei și în special limba, care-mi amintește că descind din romani. Este un amestec armonios de latină și italiană”.
Încheierea atât de patetică a scrisorii, îl determină pe contele de Segur, s-o facă cunoscută multor capete luminate ale vremii.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
