Băieţii buni vs. băieţii răi

Miercuri, 02 Noiembrie 2011 13:53

Dragoş Pătroi.
Mă gândesc uneori cum poate reacţiona un investitor nerezident (iar aici nu mă refer la „ţeparii de profesie“, ci la cei care chiar se gândesc la o realocare pe baze corecte, legale, în vederea optimizării costurilor, chiar dacă vorbim inclusiv de cele fiscale) când vede că, la noi, simpla derulare a tranzacţiilor cu firme offshore a ajuns să echivaleze (în unele „accepţiuni“, fără a generaliza) cu o faptă condamnabilă (deocamdată, doar la nivel mental şi moral, nu şi legal) „prin care se scot banii din ţară“.
Îşi va deschide sufletul şi, mai ales, portofelul să investească ceva bani în această piaţă emergentă denumită România, pentru că, da, la urma urmei, exact asta suntem? Sau la ce se gândeşte un investitor rezident, care vrea să-şi schimbe statutul de rezidenţă fiscală, când constată aceeaşi vehemenţă în „condamnarea publică“ a respectivei practici? Bine, ar putea să fie „inspirat“ şi să se gândească la lecturarea unor prevederi ale Codului fiscal (în special, art. 181 şi pasajele care reglementează conceptele-cheie referitoare la „centrul intereselor vitale“ şi „regula celor 183 de zile“) şi ale convenţiilor de evitare a dublei impuneri (nu neapărat a celor încheiate cu „paradisuri fiscale clasice“, ci și a celor încheiate cu ţări „civilizate“, care au avut însă inspiraţia „să umble“ la regimul fiscal de impozitare a câştigurilor de capital).
Desigur, nimeni nu poate nega că „relaţiile fiscale cu străinătatea“ pot fi şi „periculoase“ şi că - prin intermediul firmelor de tip offshore - se poate face şi evaziune fiscală, dar acest fapt nu trebuie prezumat, ci probat, în acord cu metodele de administrare şi de apreciere a mijloacelor de probă prevăzute de Codul de procedură fiscală, precum şi cu reglementările legislaţiei interne şi ale liniilor directoare OECD, privind stabilirea preţurilor de transfer (în cazul persoanelor afiliate). Toate acestea, fără a mai pune „la socoteală“ ceva jurisprudenţă comunitară în domeniu, cum ar fi, spre exemplu, hotărârile pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie în cauza C255/02, Halifax sau în cauzele reunite 11 C354/355/03, Optigen Ltd, Fulcrum Electronics Ltd şi Bond House Systems Ltd c. Commissioners of Customs&Excise, relevante în cuantificarea „marjelor de eroare“ ale referenţialului normativ (cel puţin, în materie de TVA).
În condiţiile în care cota de 16% nu mai e ce a fost „cândva“ (deoarece, între timp, s-au schimbat destul de multe „în jurul nostru“) - fără a mai vorbi de modalitatea, extrem de restrictivă, de dimensionare a bazelor de impozitare pe care aceasta „se aşază“ sau de actualul regim fiscal al contribuţiilor sociale obligatorii - să nu ne fie de mirare că mulţi investitori vor pune în prim-plan randamentele fiscale, înaintea considerentelor economice. Mai pe româneşte, „obiectul principal de activitate“ va consta în identificarea celor mai eficiente metode de optimizare a sarcinii fiscale care le revine (evident, mai mult sau mai puţin „agresive“, mai mult sau mai puţin „legale“, în funcţie de „temperamentul“ şi „ştiinţa de carte“ a fiecăruia).
Dacă nu ne mişcăm repede şi nu schimbăm radical şi din mers „regulile de joc“ – personal, chiar cred că avem puterea să o facem, deoarece am mai demonstrat-o o dată, în 2005! –  s-ar putea ca, în viitorul nu foarte îndepărtat, să ne fie din ce în ce mai greu să deosebim „băieţii buni“ de „băieţii răi“ şi, într-adevăr, abia atunci va fi o mare problemă cu nivelul veniturilor bugetare de natură fiscală. Poate că actualele constrângeri bugetare nu permit promovarea „in corpore“ a unui set de măsuri care să facă din investitor un prieten al bugetului. Dar, în limite rezonabile, trebuie găsite soluţii ca măcar acesta să nu devină un adversar al bugetului. Altfel, taxa poate bate filmul, iar finalul poate să nu mai fie cu happy-end! (capital.ro, 24.10.2011)
Dragoş Pătroi este managing partner la DRP TAX WIZARDS