La Mulți Ani, Nicolae Mecu!

Luni, 17 Mai 2021 11:42

Nicolae V. Mecu s-a născut în satul Gorganu, comuna Călineşti, județul Muscel, în data de 17 mai 1945. Editor, critic și istoric literar, cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează departamentul Ediții critice și istorie literară, și profesor îndrumător asociat al Școlii doctorale a Facultății de Litere, la Universitatea din București. Dedicat în particular cercetării activității lui G. Călinescu și editării critice a operei acestuia, acesta a publicat totodată o serie de volume personale și colective de istorie a literaturii române moderne.

Anul trecut, la împlinirea celor 75 de ani, directorul general al Muzeului Național al Literaturii Române, Ioan Cristescu, prof. univ. dr. Mircea Martin, prof. univ. dr. Silviu Angelescu și criticul și eseistul Paul Cernat i-au transmis domnului profesor un gând bun, prezentând fiecare câte un scurt portret al omului și profesionistului Nicolae Mecu.

„Îl cunosc pe Nicolae Mecu de puțin timp, suficient, cred eu, să-l consider prieten apropiat, chiar dacă cele mai multe dintre întâlnirile noastre au fost doar profesionale. În momentul în care am început lucrul la expoziția de bază din str. Nicolae Crețulescu nr.8, l-am rugat să facă parte din echipa științifică a muzeului. Conștiinciozitatea și seriozitatea sa, completate de o discreție și bunăvoință ce mi se păreau exagerate, au avut darul nu numai să mă surprindă, ci și să mă trimită în zona admirației. În mintea mea, Nicolae Mecu este o combinație rară între un anahoret, un bibliotecar și un spirit lucid care vede, simte și exprimă limpede lucrurile. Sensibilitatea sa e naturală și, fără doar și poate, umană, nealterată de urbanismul în care e obligat să trăiască…Muzeul Național al Literaturii Române îi urează La mulți ani!. Să ne trăiești, Niculae!”

Prof. univ. dr. Ioan Cristescu, Directorul General al Muzeului Național al Literaturii Române: „Mi-l amintesc pe Nicolae Mecu în amfiteatrul unei promoții strălucite de studenți ai Facultății de Litere bucureștene din 1972, promoție care îi numără, alături de el, pe Silviu Angelescu, Dumitru Radu Popa, Șerban Anghelescu, Paul Drogeanu. Iată-l acum împlinind 15 lustri și având în spate o activitate remarcabilă de cercetător, de redactor, de editor și de profesor.
Prima sa carte, Titu Maiorescu comentat de Nicolae Mecu (1996), a reprezentat un debut matur, probă de autoexigență extremă și de competență câștigată prin muncă asiduă și reflecție aprofundată. Departe de a gestiona doar comentariile altora, Nicolae Mecu întocmește o veritabilă sinteză monografică, propunând o «privire organică asupra omului și a operei» din care accentele interpretative personale nu lipsesc.

Nicolae Mecu s-a ilustrat și ca exeget și editor temeinic al lui G. Călinescu. De altfel, o bună parte din opera colectivă de restituție critică realizată de Institutul de Teorie și Istorie Literară G. Călinescu în ultimele decenii este de neconceput în afara contribuției sale majore.
Afabil, discret în chip instinctiv, modest, conciliant, competent fără emfază, dedicat și eficient, mai tânărul nostru coleg lasă faptele să vorbească despre el, iar aceste fapte merită din plin laudele noastre. La mulți ani, Nicolae Mecu!”.

Prof. univ. dr. Mircea Martin: „Nicolae Mecu …a venit pe lume într-un sat din fostul județ Muscel chiar la sfârșitul războiului, la 17 mai 1945. Se încheia, atunci, un calvar, dar începea altul. Vechea lume era destrămată și reconstruită după un alt tipar, răsăritean, impus sub autoritatea trupelor de ocupație retrase, totuși, dar abia după treisprezece ani. Zona Muscel, se știe, nu și-a abandonat fără împotrivire vechiul sistem de valori, dar a plătit scump, cu vieți omenești și mulți ani de temniță. Tatăl lui Nae, așa-i spuneam în timpul facultății, a avut și el parte de câțiva ani de pușcărie pentru că, fiind croitor în sat, «a cusut o pereche de pantaloni la două elemente diversioniste». Acest detaliu biografic nu era de natură să-l ajute. A fost admis, totuși, la Școala Pedagogică de Învățători din Câmpulung după absolvirea căreia, în 1965, a lucrat o vreme ca învățător într-un sat. În 1967, în condițiile de relaxare a admiterii în facultăți, devine student la Litere. Este o epocă bună a Literelor bucureștene, cu atmosferă relaxată ideologic datorită câtorva mari profesori. Dar, un an mai târziu, în 1968, are loc invazia Cehoslovaciei. Efectul, nu imediat, a fost, și la noi, o treptată restrângere a libertăților îngăduite. La absolvirea studiilor, în 1972, tânărul Mecu a fost angajat ca cercetător la Institutul G. Călinescu. S-a dovedit a fi un devotat istoric al literaturii noastre. A publicat numeroase articole și studii. Rețin atenția, mai ales, volumele dedicate lui Iacob Negruzzi, lui Titu Maiorescu și lui George Călinescu. Anul 1989, cu urmările lui, ezitante și încâlcite, nu l-a derutat. Și-a continuat munca de cercetător al literaturii cu o energie pe care înfățișarea nu i-o trădează. De altfel, dacă cineva mi-ar cere să-l calific printr-o singură trăsătură, aș spune că ceea ce îl definește este discreția. Este o discreție care te lasă să-i înțelegi modestia, dar îi ascunde puterea – puterea de a înfrunta ostilitatea unei lumi altfel decât el.”

Prof. univ. dr. Silviu Angelescu: „…Printr-o potrivire a destinului, numele localității sale de obârșie (Călineștii de Argeș, lângă Florica Brătienilor și a lui Ion Pillat) avea să devină, în perspectivă, legat de biografia sa intelectuală prin numele lui… G. Călinescu. Realizată sub coordonarea sa de un colectiv de specialiști, noua ediție critică din opera marelui critic (deocamdată, doar cu romanele și integrala publicisticii) va rămâne, indiscutabil, un reper postdecembrist al domeniului. Nu numai prin acribia și amploarea restituirii, ci și prin metoda – neconvențională, dar adecvată – a editării romanelor, apelând, nu conform tipicului, la ultima versiune acreditată de autor ci, date fiind circumstanțele «obsedantului deceniu», la edițiile princeps și la manuscrise, nefalsificate de cenzura și autocenzura politică care le-a deformat. Extensie personală a ediției, volumul G. Călinescu față cu totalitarismul (2011) reunește studii exegetice publicate de-a lungul câtorva decenii; între acestea, cele despre hermeneutica editării operei rămân esențiale, cu observații «genetice» de primă mână din laboratorul intim al creației și cu o atentă reconstituire a contextelor (în primul rând a rescrierilor de nevoie din anii `50, spectaculoase în Scrinul negru și, pe alocuri, în Cartea nunții). Comentariile despre receptarea Istoriei… din 1941 sunt referințe experte, iar micul eseu din final (Testul de paternitate, despre relația psihanalitică dintre «bastardul» Călinescu și «tatăl refuzat» E. Lovinescu) îmi pare a fi chiar nucleul unei posibile reinterpretări de ansamblu; îl recomand mereu studenților mei, cu regretul că n-a fost extins.

După absolvirea Literelor bucureștene, în 1972, întreaga carieră profesională a lui Nicolae Mecu a fost legată de Institutul G. Călinescu, unde lucrează și în prezent. Implicat în varii proiecte colective: Dicționar cronologic. Literatura română (1979), Literatura română contemporană. Poezia (1980), Istoriografia literară românească,. 1944-1984 (1984), Atitudini și polemici în presa literară literară interbelică (1984), și-a neglijat, multă vreme, „opera” individuală. A debutat editorial târziu, cu un volum (rămas aproape ignorat) despre liderul Junimii: Titu Maiorescu comentat de Nicolae Mecu – în opinia mea, una dintre cele mai stimulative propuneri de exegeză postdecembristă în materie. Va urma, trei ani mai târziu, cel mai bun studiu de până acum despre Iacob Negruzzi, în care acribia istoricului literar de școală veche se aliază, eficient, cu «noile metode», în spiritul interdisciplinar și contextualist al regretatului profesor Paul Cornea. Teza de doctorat aflată «în spatele» cărții a fost susținută cu întârziere, după ce, în anii `80, regimul ceaușist blocase (după cum se știe) susținerile de acest tip. Dincolo de orice considerații, afinitatea autorului pentru «secretarul perpetuu al Junimii» vădește și o proiecție de sine: păstrând proporțiile și schimbând ce e de schimbat, discreția constructivă îi caracterizează, în fond, pe amândoi. Din păcate, și Iacob Negruzzi sau Vocația comunicării a rămas nereeditată; în plus (scoasă fiind într-un tiraj modic) este azi cvasi-inaccesibilă. Îmi place să cred că, într-un viitor apropiat, situația se va schimba…

Edițiile pe care le-a îngrijit și culegerile pe care le-a gestionat, de regulă, în colaborare (între acestea: scrierile lui Iacob Negruzzi, în colaborare cu Andrei Nestorescu; cele trei volume din B.P. Hasdeu și contemporanii săi români și străini sau cele două din G. Călinescu și contemporanii săi), dar și studiile istorico-literare pe care le-a publicat în reviste de specialitate sau articolele de dicționar, complinesc imaginea unui cercetător prob. Nicolae Mecu este însă și un profesor dedicat, un model profesional și uman pentru cei care au avut ocazia să-i fie studenți. A predat, după 1990, la Institutul Catolic din București, la Universitatea Sapientia de la Miercurea Ciuc, dar pedagogia sa și-a găsit un teren fertil și la Institutul Călinescu, unde a format, de-a lungul anilor, tineri specialiști apți să ducă mai departe o disciplină care nu îți aduce nici glorie, nici notorietate, dar care asigură infrastructura unei literaturi mature.

Deși dedicat de mulți ani operei lui G. Călinescu (pe care-l admiră cu luciditate), autorul nu este, câtuși de puțin, un spirit călinescian, un histrion spectaculos și genialoid, ci, mai degrabă, un neojunimist prudent. În studiile, comunicările și eseurile sale, cercetătorul literar e dublat de un critic fin, aplicat, cu frază elegantă, bine cumpănită, cu discurs modern fără ostentație și fond clasic fără parapon, cu subtilitate interpretativă și măsură a judecăților. Atât volumele mai sus-amintite, cât și și eseurile de istorie literară reunite în (din nou) prea puțin «circulata», ce zic?, aproape necunoscuta culegere Între fapte și sens (2004), fără a mai vorbi de… restul scrierilor, dau o idee despre calitatea unei individualități sacrificate (uneori) în contul supraindividualului, al „marilor proiecte” de, cum spuneam, infrastructură literară, fără de care nu se poate. Astfel încât nu mi se pare nici exagerat, nici inadecvat să spun că principalul «defect» al lui Nicolae Mecu stă în chiar excesul propriilor calități.  De un bun-simț împins până la timiditate, acest profesionist admirabil este, fundamental, un om bun.”
Paul Cernat, critic literar, eseist, Cercetător Științific I, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al  Academiei Române
Preluare: mnrl.ro
Credite foto: Dan Vatamaniuc