Porția de suflet și culoare. Case părăsite la Mălureni cu pictorul Augustin Lucici

Marţi, 27 Decembrie 2011 20:58

# „Ne bizuim foarte mult pe trecerea timpului şi poate că acolo undeva era un început de primăvară, frumos, vesel şi toată candoarea asta a ierbii fragede pătrunde printre toate lemnele, scândurile, cotloanele. Este o anumită nostalgie.” Omul însufleţeşte natura prin sufletul şi raţiunea sa. Orice obiect atins de mâna umană prinde viaţă prin utilitatea pe care i-o conferă omul. Frumuseţea unui peisaj, candoarea unui apus de soare şi limpezimea unei ape curgătoare nu ar avea niciun farmec dacă nu ar fi penetrate de suflul uman. Tot ceea ce este părăsit, abandonat, decrepit şi vetust poate dobândi viaţă numai prin capacitatea omului de a reînnoda firul vieţii prin intermediul amintirilor.
Un artist ca Augustin Lucici poate găsi în actul de contemplare a unor case părăsite prilejul depănării amintirilor: „Era o curte cu câteva case dărăpănate, părăsite, căzute. Era un fânar – nu ştiu dacă era terenul de vânzare sau nu, dar mie mi-a plăcut mult imaginea în sine: case părăsite şi îmbătrânite, aşa cum e şi viaţa omului, cu feluritele lui obiceiuri. Mai găseşti şi câte un lacăt pe acolo. El este pus acolo să nu vină cineva. Acolo nu mai sunt nici câini, nici oameni, au rămas doar amintirile. Rămâne numai povestea care începe cam aşa: ne bizuim foarte mult pe trecerea timpului şi poate că acolo undeva era un început de primăvară, frumos, vesel şi toată candoarea asta a ierbii fragede pătrunde printre toate lemnele, scândurile, cotloanele. Este o anumită nostalgie. În ciuda acestui fapt, ea poate fi categorisită drept un document. Am încercat să intru în structura caselor: o casă părăsită nu mai are uşi, ferestre, o grămadă de lemne. Va rămâne doar amintirea atunci când o să fie dărâmată. Tabloul e domestic şi cred că vorbeşte singur, e ceva lăuntric, în toată compunerea mea picturală. Petele albe din iarbă sunt ca un fel de întâmpinare. Sabina DIACENCO