CLIPA DE LITERATURĂ

Vineri, 05 Mai 2023 08:36

„Călătorie spre sine”

O evocare a Gabrielei Negreanu, pe contul de Facebook al Cleopatrei Lorințiu, de la sfârșitul lunii aprilie a acestui an, m-a făcut să îmi aduc aminte de o „scenă editorială” și de publicarea cărții mele de poezie la Editura Albatros.

Într-una din zile, am fost martor în biroul Gabrielei de la editură la un dialog între criticul Laurențiu Ulici și poeta Gabriela Negreanu, redactorul de poezie. De fapt, criticul făcea presiuni pentru editarea unor volume de poezie ale promoției 80, pentru care se simțea probabil răspunzător… Era prin 1980.

„Nu pot să fie tipăriți în acest an, pentru că sunt poeți care așteaptă de ani de zile. Și câștigătorii de la concurs s-au stabilit deja”, a spus Gabriela, printre altele.

 

Până la urmă, Ulici s-a descurcat și a publicat cărțile studenților, iar cei amânați au mai fost amânați încă un an și așa mai departe.

 

Din pricina presiunilor de acest fel, dar și de altă natură, concursurile editurilor erau o mascaradă. Oricum, criticii care erau pe val în București au impus în acea perioadă valul noii promoții de studenți din București, cărora le erau profesori…

Eu am reușit să public la Albatros abia în 1984 volumul „Călătorie spre sine”, lector Gabriela Negreanu, cu o recomandare pe coperta a IV-a, semnată de Mircea Ciobanu. Îi port, memoriei Gabrielei Negreanu, un respect deosebit, pentru că era o fire aparte, revoltată față de sistemul politic și editorial; și pentru că s-a luptat pentru apariția cărții mele. Peste asta, poeta era tulburătoare și neasemuit de frumoasă. Îți lua mințile! Peste ani, am aflat că s-a sinucis…

Cartea, al cărei redactor a fost Gabriela Negreanu, este compusă din două cicluri. Primul, de dragoste, numit „Aurul nopții”, iar al doilea, „Călătorie spre sine”, care adună poemele sinelui. Pentru că socoteam, ca și acum, că poezia este expresia propriului sine, a propriei viziuni asupra lumii, vieții, existenței. De altfel, în acest sens este și motoul cărții, semnat de Heraclit – „Sufletul are un Logos al său care se hrănește din propria sa ființă.”

Nota critică a lui Mircea Ciobanu, de pe coperta a IV-a, sună în acest fel:

„Virgil Diaconu practică în mod consecvent – și cu o aplicație ce depășește net stadiul amatorismului – poezia.

Cartea sa probează o vocație certă, mai mult: o conștiință estetică hrănită la izvoarele culturii.”

Poemele de dragoste de mai jos, la care adaug și un poem respins, fac parte din primul ciclu, „Aurul nopții”.

AURUL NOPȚII

Tărâm

Adormite în coapsa ta înfățișările lumii

pe care nu le-am atins,

fiarele pe care nu le-am învins...

 

Voi învăța căderea de la tine,

și lumea – după gesturile și spaimele tale...

 

Dacă rămân, rămân cu folos:

ierburile pot muri fără mine,

și prăpăstii – de dorul meu s-ar sfârși...

 

Scrisoare

Pentru că pereții casei

au crăpat deja de atâta singurătate,

pentru că sufletul meu

nu mai are niciun loc unde să se așeze,

pentru că am străbătut câmpia și pădurea,

mulțimea și călătoarea frunză căutându-te,

iară de tine n-am dat,

tocmai de aceea îți scriu despre șoaptele tale

care au rămas în preajmă pe lucruri,

despre mâinile tale plutind,

despre faptul că sunt singur și întreb de tine pădurea,

mulțimea și călătoarea frunză căutându-te,

și bat cu pumnii în scândura închisă a acestui copac,

să mi se deschidă, să mi se deschidă,

iar dacă în lacăte grele rămâne ferecat,

o, tocmai de aceea îți scriu:

ca să mă vezi și să mă auzi!

Tocmai de aceea îți trimit

această scrisoare, în moarte...

 

După singurătate

După singurătate

vine o femeie fără sfârșit...

 

Frunza căzută, brațul învins,

se fac de neînvins...

 

Închis de noapte în hambarul ei,

îmi ar tărâmul de Lună:

și femeia sclipește o clipă.

 

Se sfărâmă de argint sufletul meu...

 

Biruitor

Mă ispitește cerul cu privirea ta,

cu trupul tău noaptea mă ispitește...

 

La vederea ta,

călător prin oasele pădurii, lupul,

dintele la sine și-l întoarce.

 

La vederea ta,

mai puțin cu un cântec rămân,

în ziua de cutremur a gândului meu liber,

în ziua cu vipere pândindu-mă la trecători,

când biruitor dacă ies,

de la tine trebuie că am prins dumnezeire…

 

Are să vină toamna…

Are să vină toamna,

cu frunzele, cu galbenele,

și eu îmi voi spune

că strigătele tale căzătoare sunt…

 

Are să vină iarna și eu îmi voi spune

că trupul tău s-a așternut peste întinderi,

dacă nu cumva sufletul tău s-a așternut,

iar eu, în una dintre nopți,

va trebui pom de Crăciun să îți fiu,

de darurile lumii plin iubito,

darurile alte lumi îți dărui...

 

Duhuri, eresuri

Nu mai știu nimic despre ea, îmi spuneam,

dar o pasăre îmi tăia chiar atunci zarea...

 

Nici nu o mai văd, îmi spuneam,

și numai ce mi se deschidea ochiul în cer...

 

Nici nu mai există, îmi spuneam,

dar ea se cutremura în mine...

 

Sunt duhuri, sunt duhuri,

eresuri sunt care mă-încearcă!

Ea nu mai există în partea mea de lume –

fără știință îmi spuneam,

fără a ști că lumea

ea însăși este...

 

Ar trebui o lumină

Ar trebui o lumină

care să te întunece!

Dar eu nu mai cânt...

 

Mirajul și prigoana Grădinii

din sufletul meu cât să mai izvorască?

 

Sunt lucruri care pier – îți spuneam,

dar asta era o supunere pentru oameni,

 

Sunt lucruri care nu au sfârșit –

dar asta era o spunere pentru zei...

 

Pentru cine?

Tristețea mea galbenă

se așterne pe frunze...

 

Cât am murit visându-te,

unde sfârșesc

și unde începe iarba

cine mai știe?

 

Între tine și lume

mă petrec pentru cine

cu tolba plină de cântec?

 

Când cerurile închise rămân,

pentru cine

fața mea se deschide?

 

În lumina eternă

Migratoare în noapte câteva gânduri,

gândul că te ating, care este

chiar îmbrățișarea mea metafizică.

 

O femeie de ceață adaugă răni

în viața ta dinspre lume

și pustia o întinde pe sufletul tău,

așa încât într-o singură zi cu ea

poți înnopta cât tot restul vieții de aici înainte.

 

De-acum, iarba se pune pe lespezi,

și iarbă pe lespezi sunt vorbele tale,

femeie tânără în lumina eternă...

 

Creație

Cum stai întinsă între nopțile mele,

alb trupul tău nu este decât

o coală pe care atâtea poeme am scris,

nu e decât manuscrisul cu Vis...

De-atâtea nopți scriu la el,

de-atâtea ierni și nu îl mai termin,

poemul nu cunoaște sfârșire...

 

De nu te-ar citi nimeni, îmi spuneam,

în timp ce tu te vindeai pe ascuns orbilor...

Și cum te vindeai,

eu tot mai șlefuiam cu versul

la sânii și coapsele tale, așa încât

privește la ce magică făptură am ajuns…

 

Întocmai așa, pesemne, mi s-a dat:

din lume să iau numai trupul,

raza – fără hotar să o pun de la mine...

 

Arheologie

Din pietrele memoriei

desăvârșesc ceva din tăcerea ta,

din râsul tău ceva...

 

Ca în vechile arheologii,

prezentă să fii nici nu mai trebuie –

e de ajuns să suflu peste pietre,

că și începi a prinde duh

în era mea de singurătate – în clipa aceasta...

de VIRGIL DIACONU