„Clubul Cafeneaua literară” la 20 de ani

Marţi, 11 Iulie 2023 20:50

Am înființat „Clubul Cafeneaua literară”, ca și revista însăși, acum 20 de ani... Așadar, atât Clubul, cât și revista, au împlinit două decenii. De atunci, și Clubul, și revista, funcționează la Centrul Cultural Pitești, ca activități ale Centrului, fără întrerupere.

La înființarea revistei noastre, pe care am dorit-o nesupusă politicului, așa cum nu reușise să fie o revistă culturală anterioară, au participat mai mulți scriitori, dintre care merită amintiți cel puțin Marian Barbu, Denisa Popescu, Mariana Șenilă-Vasiliu, Aurelia Corbeanu și subsemnatul. Am fost susținuți de dl. Liviu Martin, care reprezenta conducerea de atunci a Centrului Cultural, de Primăria Pitești, prin viceprimarul Tudor Ionescu, de Consiliul local Pitești, de Marin Rădulescu, consilier local, și de ziarul Argeșul.

 

Alți scriitori ai urbei (Marin Ioniță, Mircea Bârsilă, Nicolae Oprea, Jean Dumitrașcu ș.a.) au optat pentru o altă revistă. Acum Cafeneaua literară este susținută și finanțată de către Primăria Pitești și Consiliul local Pitești, prin Centrul Cultural Pitești, director Carmen Elena Salub.

 

Poemele Clubului au fost publicate în Cafeneaua literară, Săgetătorul și, acum, ne-am extins în paginile ziarului Atitudine în Argeș.

De-a lungul timpului, Clubul a adunat poeții clipei, dintre care îi pot aminti aici pe Nicolae Eremia, Marian Barbu, Aurel Sibiceanu, Florian Stanciu, Spiridon Voinescu, Liliana Rus, Nicolae Ionescu, Lucreția Picui, Nicoleta Popa, Silvia Petre, Maria Miral, Costin Tănăsescu, Diana Maria Popescu, Alexandru Mărchidan.

Joi, 6 iulie, la Centrul Cultural Pitești a avut loc un RECITAL POETIC, ca manifestare a Clubului. Au citit din creațiile lor poeții: Ioana COSMA, Lucian COSTACHE, C-tin Teodor CRAIFALEANU, Virgil DIACONU, Dan DRĂGOI, Denisa POPESCU, Liliana RUS, Spiridon VOINESCU. La recital ar fi fost să participe și o poetă din străinătate, Liliana FINTA. Oferim mai jos câteva dintre creațiile acestora. (Virgil DIACONU)

 

 

MARIAN BARBU

pax mecum

Nu vine nimeni în al doisprezecelea ceas

în spatele ușii cu obrazul lipit de vizor stau și ascult

niciodată nu m-am descurcat bine cu perspectiva 3D

irizată concentric aproape de canatul de sus

sunt ori prea înalt ori prea scund rămas

pentru ochiul magic - al treilea? - de îngerul meu pus.

Retoric vorbind, din el nu a mai rămas chiar nimic

poate pe pervazul ferestrei, lipite, cele câteva pene

lăsate amintire lângă firimiturile colivei

de pomenirea morților

așezate grijuliu de candidul duh al bunicii

sunt umbre în șoapta orei care vor să mă cheme

la taifas, întotdeauna lângă leacul cel bun împotriva fricii.

Stau și ascult, în picioare și în spatele ușii

nu se aude nimic și chiar nu urcă nimeni pe scară

între tâmplele mele orbul zumzet al vocilor,

târșâitul de pași

umbrele, dușii.

IOANA COSMA

Când purtam ia mamei

pentru Maria Drăghici și Ştefan Manasia

Era tot primăvară și murise Cobain,

purtam cafeniul din ochii mamei imprimat pe piele

ca o perdea subtilă peste

ochi de copil.

Murise Cobain și cerul era de vanilie

și din sacii de școală ne sângerau amintiri de pe deal,

cu muzică, poezie și un je ne sais quoi grunge.

Toți purtau amulete de-acasă în inimi, ca mine,

dar în ziua aia, le-am aruncat pe maidan.

Lumină dură

Din bârne de lemn ridicate de tâmplarii lui Salinger,

de constructorii de baraje ai lui Ondaatje

pentru bisericuțe ca niște cerșetori jerpeliți

la marginea drumului, în dungă

se construiește lumina dură ca o piatră de moară

sferă-stratosferă căzută în langoare

când soarele pare atât de intens –

când, fără asfințit, soarele de fapt moare.

CONSTANTIN CRAIFALEANU

Îngheț

Când ne iubeam ca doi bezmetici

În pragul erei glaciare,

Nori negri ne puneau doar piedici

În drumul nostru către Soare...

...Și te-ai suit în trenul propriu,

Lăsându-mă pe-un peron gol,

În gara cu parfum de opiu

La capătul unui atol...

Iar vara noastră-i prea departe,

Nici toamna nu mai e pe drum,

Pe primăvară scrie „moarte”,

Căci e doar iarnă de acum...

Și nu vor mai fi Australii

În drumul meu rece și greu...

Și îngheța-vor toți coralii

Din jurul sufletului meu.

Neliniște nnn

Iubita mea cu coapse străvezii

Și ochii ca o noapte făr-o rază,

Te-aștept de-o veșnicie să revii

Și să-mi adormi neliniștea mea trează...

Iar dacă-n viața asta n-am s-apuc

Să te mai simt trecând suav prin mine,

Sunt gata-n orice clipă să mă duc

Spre alte vieți să mă hrănesc cu tine...

Dar pân-atunci, iubito, am să-ți scriu

Câte-un poem în fiecare seară,

Cu gândul doar la trupu-ți străveziu

Și la savoarea lui dulce-amară.

VIRGIL DIACONU

Pasăre mică

Eu sunt o pasăre mică.

Sunt o vrabie.

Lasă-mă să îmi fac cuibul aici,

în palmele tale.

Eu știu că umblu numai în haine de lucru

și că nu sunt la frac,

așa cum este prietena mea rândunica.

Dar cuibul meu este în palmele tale.

Ai grijă să nu mă strângi prea tare!

Eu sunt o pasăre mică.

Ai sânii mici…

Ai sânii mici.

Două vrăbii care ciripesc,

din când în când, de foame.

Prin trupul tău se vede până la cartea Facerea,

când Domnul a vrut să despartă cerurile de pământ

și lumina de întuneric. Și nu a reușit...

Dovadă că nu a reușit este chiar sufletul tău,

jumătate lumină, jumătate întuneric.

Probabil că Domnul a vrut să îmi dea de înțeles

că nu îmi va fi prea ușor cu tine

și că ce câștig într-o noapte de dragoste

s-ar putea să pierd într-o singură zi.

Așa se joacă cu mine sânii mici,

încă de la începuturi...

Copacul sub care stau este plin de cântecul vrăbiilor.

Sau poate că sunt doar cuvintele tale repezi,

clinchetul râsului tău, care deja mi-a luat mințile…

Până și eu, în ultima vreme, am ajuns un ciripit…

Probabil că așa ne vom ciripi de aici înainte...

DAN DRĂGOI

Interzis

E-o-ncătuşare nouă în frigul iernii aspre,

Tu baţi tăcut la poartă, dar n-ai cum să pătrunzi...

E-aşa de trist în lume, ca şi-n vieţile noastre,

Noianul cel de umbre n-ai unde să-l ascunzi!

Noianul cel de umbre uitate în ninsoare

Şi-n clipa disperării în care s-au retras,

Dau buzna-n geana şoaptei căzute în uitare,

Dau buzna-n nesfârşirea secundelor din ceas.

Festinul e acolo, dar nu e pentru tine.

Tu baţi tăcut la poartă, dar n-ai cum să pătrunzi...

Învolburarea iernii chiar de acolo vine,

Noianul cel de umbre n-ai unde să-l ascunzi!

Rugăciunea de dimineaţă

Ştiu rugăciunea care ţine în viaţă florile,

care face să mijească zorile,

care umple de alb ninsorile,

care umple pământurile,

care îmbracă în lumină câmpurile,

Florile

Zorile

Ninsorile

Vânturile,

Pământurile...

Toate – o scară pe care urcă anotimpurile.

Este rugăciunea care ne ţine în viaţă,

Este rugăciunea de dimineaţă.

DENISA POPESCU

****

Vine o vară aspră, iubirea mea.

Soarele va arde

Ca și cum ne-ar căuta.

Pescărușii ne vor ciuguli pleoapele

Până când se vor usca toate lacrimile.

Corpurile noastre

Nu vor mai fi de pământ.

Corpurile noastre vor fi apele

Din care, când e nevoie,

Se mai naște un sfânt.

Vine o vară fierbinte, iubirea mea.

Ai grijă de uitarea

În care mă vei îngropa.

****

Treci prin mine

Când ca un cuțit,

Când ca o stafie.

Nici nu mai știu când sunt moartă

Și când sunt vie,

Când mă doare

Și când din rană curge dorință.

Doamne, Dumnezeule,

Care sub ochii Tăi mă ții,

Nu lăsa să treacă

Prin mine și neputință!

****

Umerii mei

Tremură ca doi porumbei,

Când îi chemi

Cu numele lor secret.

Numele lor de vânt,

Numele de singurătate,

Ca răsuflarea unui ascet.

Umerii mei nu sunt eu.

Ei sunt altcineva.

Împreună, numele noastre

Sunt ce se poate vedea.

Numai că eu, cu numele meu,

Nu pot decât să rămân,

În timp ce tu, cu numele tu,

Poți oricând și oricât de departe zbura.

****

Am înțeles.

În sfârșit, am înțeles.

Eu sunt lebăda cântecului-otravă.

O lebădă care, pentru-a fi liberă,

Alege să fie roabă.

LILIANA RUS

(nici ţărână, nici lacrimi)

În plină amiază lumina mă taie în două,

oglinzile sunt hămesite. Împuţinat îmi e chipul,

colţii roşii ai macului sunt atât de aproape

de tâmplele calde.

Cuiburi goale apar în carnea mea încă vie,

un măr pădureţ se destramă în iarbă,

muzica este un fel de cenuşă împrăştiată haotic,

furtuni de nisip scrijelesc peste mine înscrisuri.

Urmele timpului – serenitatea legată la ochi

în jumătatea albastră a paharului,

cu mult înainte ca zâmbetul

să-mi fie singura balustradă

şi lumina să bată desluşit în poverile mele.

Undeva, ţipătul nu mai are ecou.

În lungul oaselor dulce alunecă vântul.

Nici ţărână, nici lacrimi,

pregătiri fără zgomot în curbele spaţiului,

întoarcerea în gol, înclinarea,

căderea în câmpia de gresie a morţii.

Şi niciun efort împotriva acestei distrugeri,

trenurile pornesc în alte direcţii,

râul rămâne în urmă,

ţipătul mut umflă desişuri în linii rapide,

colţii tineri ai macului zgârie această clipă

de linişte.

(ca un rege bolnav)

Această lumină de octombrie cu aripile ei primejdioase,

această goliciune a zilei care absoarbe în secret veştile rele

măsoară tăcerea.

Ca o cicadă mă scurg printre frunze,

ca o fantomă cu falduri şubrede traversez coridoare.

Muzica se aude departe,

miraculoasă şi inutilă ca o grădină de piatră.

Ruinele unui cântec uitat

se-nalţă peste pădurea bătrânilor mei

în anotimpul în care luna îmi umple trupul cu ace.

Întuneric este în oasele mele,

argintul lor în ţeasta cheală a lunii s-a scurs,

între dinţii ei de mătase.

Plutesc în derivă,

ca un orb absorbit de propria lui neclintire,

ca un rege bolnav alungat de la curte.

Niciun sunet, nicio undă înfiorată pe apă,

doar un vis necontenit vâslind fără zgomot

în toate direcţiile

şi vocea mea ca de marmură jelind curcubeie

şi stele.

Sub apăsarea frunzişului,

pata de sânge a trupului meu rămâne în grija îngerilor.

Nelinişte şi tremur şuieră-n mine,

căci, Doamne, sunt atât de greşită.

SPIRIDON VOINESCU

Și azi și mâine joi

Și azi și mâine joi era,

noi ne grăbeam să fim cărunți,

tristul de joi se însera

spre zi de joi de nor

pe frunți,

fumam ceva, vedeam ceva, mâncam ceva,

un prânz ca într-o zi de joi,

ne-mbolnăvea, săptămânal

prea multa miercure din noi

privind turbați pe geamul vieții

din termopan maro de soartă

la oasele albite ale

sfintei duminici mult prea

moartă.

Zile

Ni se trag zilele ca niște fire,

lungi se fac, lungi râuri albe

de vertebre de nu mai știi

ce/cum vine,

de te uiți la oasele strămoșilor

sau la ale tale

ca după o moarte

prin care ai trecut cu bine.

Discuție

În vis se-abate mama pe la mine

să vadă ce/cum o mai duc:

da mamă, am de toate,-s bine,

nu, nu trăiesc ca un haiduc,

pe pat nu, nu mai țin cărți vraf,

curând am șters icoanele de praf,

nu, nu s-au rupt, fiindcă sunt sub geam,

pe Sfânta Filofteia da, o am,

da, mă închin atuncea când le șterg,

nu, la biserică nu prea mai merg,

de toate am, nu-mi trebuie nici bani...

doar tu nu ești, de-atâți și-atâția ani!

LILIANA FINTA

Rămâi

Rămâi în palmele mele,

pasăre mică.

Te voi alinta cu petale de catifea.

Brațele mele vor fi crengi în jurul tău,

prin trupul meu seva pământului

va ajunge la tine.

Suflarea mea va fi izvor pentru tine

și glasul meu va fi în versurile tale.

Rămâi în palmele mele,

pasăre mică.

Dansez pentru tine

Dansez pentru tine printre oglinzi.

Și cuvintele tale sunt muzica mea...

Și vorbele tale sunt ca un sărut.

Dansez cu tine

Dansez cu tine, Pasăre Mică

Pe alei închipuite.

Privirea ta cade iscoditoare pe florile mele.

Îți trimit parfumul meu, Pasăre Mică.

Ador curiozitatea ta printre crengile mele.

Culorile mele se pierd printre aripile tale.

Cuvintele sunt spuse în șoaptă,

Și îți fac loc în ascunzișul meu,

Pasăre Mică.