SABIE DE ONOARE PENTRU CUZA

Miercuri, 27 Septembrie 2023 11:23

În 1973 la Arhivele Statului Pitești, a fost descoperit un document care a produs multă emoție arhivarilor de acolo. Era o dovadă a marii popularități de care s-a bucurat Domnitorul Unirii în rândul mușcelenilor, după ce își manifestaseră adeziunea față de reformele înfăptuite de acesta în cadrul politicii sale novatoare.

Documentul, un proces-verbal din 26 septembrie 1864, dovedea că 2500 locuitori ai județului semnaseră o petiție prin care își exprimau hotărârea să ofere lui Alexandru Ioan Cuza o sabie de onoare cu inscripția: ,,Pentru proiectele de lege electorală și de lege rurală prezentate de ministrul Mihail Kogălniceanu în lunile martie și aprilie respinse de Camerele desființate. Județul Mușcel și orașul Câmpulung recunoscători”.

Domnitorul, alături de principalul său sfetnic și alte minți luminate ale românilor, ajunseseră la cerința, fără putință de amânare, a redactării proiectelor celor două legi, pentru asigurarea efectelor practice ale legii secularizării averilor mânăstirești, adoptată deja, după ce se avusese în vedere un adevăr dureros pentru Muntenia și Moldova: existența mânăstirilor și schiturilor închinate de către ctitorii lor, sau urmașii acestora, Patriarhiilor din Constantinopol, Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Athos, restul Peninsulei Balcanice sau Orientului creștin, către care plecau anual o mare parte din veniturile așezămintelor mânăstirești din țară.

Inițial, cu toate că nu se recunoștea pe față, scopul închinărilor fusese asigurarea unei autorități spirituale recunoscute, superioare, pentru ctitorii din țară, care aveau nevoie de creșterea prestigiului, totul făcându-se sub pretextul preîntâmpinării urgisirilor sau relelor gospodăriri ale mânăstirilor prin politici interne neconforme; patriarhiile din afară având dreptul să privegheze aceste ,,metoace” ale lor pentru a le fi asigurată bunăstarea. Urmare grijii față de ele, patriarhiile și mânăstirile din afară aveau dreptul să primească venituri.

Odată cu trecerea timpului, s-a produs însă o modificare adâncă a legăturilor stabilite inițial, mânăstirile închinate ajungând să fie considerate de către patriarhiile sau mânăstirile mari din Balcani și Orientul creștin adevărate izvoare de îmbogățiri, cerute a fi din ce în ce mai substanțiale, în dauna întreținerii lăcașurilor, multe intrate într-o dărăpănare continuă, contrar celor scrise în legatele întocmite de ctitorii lor. Sumele de bani care luau calea străinătății, ajunseseră să fie unele considerabile, ținând cont de faptul că mânăstirile închinate posedau în Muntenia 1127386 pogoane de moșii, adică 11,14% din suprafața agricolă, în plus având mori, cârciumi, hanuri și băcănii, iar în Moldova dețineau 355680 fălci, care reprezentau 12% din terenurile agricole.

La vremea suirii pe tron a lui Alexandru Ioan Cuza, statul român avea dreptul să încaseze un sfert din veniturile mânăstirilor închinate, dar cum acestea mereu se sustrăgeau sau amânau achitarea, în aprilie 1859, datorau visteriei naționale 1466520 lei cele din Moldova și o sumă foarte mare așezămintele din Muntenia, în total, nici mai mult nici mai puțin de 19490124 lei. Legat de această stare de lucruri, se impuneau măsuri grabnice, cerute de spiritele luminate și oamenii cinstiți în general, numai că, această orientare întâmpina rezistența Înaltei Porți, dar și a Rusiei, care invocau prevederile Convenției de la Paris din 1858, prin care Puterile Garante stabiliseră Protocolul XIII, potrivit căruia problema bunurilor mânăstirilor închinate, în cazul când părțile nu ajungeau la înțelegere, se impunea să fie soluționată prin arbitraj.

În august 1863, Costache Negri înainta Porții o notă prin care propunea acordarea lăcașurilor sfinte a unei despăgubiri de 80 milioane lei, din acestea impunându-se să fie scăzută suma de aproape 29 milioane lei datorată statului. Guvernul român mai oferea 10 milioane lei pentru înființarea unei școli laice și a unui spital la Constantinopol, în care, indiferent de confesiune, putea fi primit oricine. Ierarhii greci refuză, însă, propunerea, context în care Cuza și Kogălniceanu adoptă soluția ,,faptului împlinit” și prezintă Camerei la 13 decembrie 1863 proiectul legii secularizării bunurilor mânăstirești, indiferent dacă mânăstirile erau sau nu închinate, proiect care a fost votat cu doar 3 voturi contra. Generalizarea secularizării și asupra mânăstirilor neînchinate a fost un acte de mare abilitate politică, pentru că a dus la excluderea acuzațiilor de discriminare.

Secularizarea a provocat protestul Porții, ierarhilor greci și a Rusiei. În schimb a fost susținută puternic de Franța în toate forurile europene și, astfel, s-a ajuns la o mare realizare a tânărului stat românesc, care se orienta tot mai mult spre modernizarea cerută.

După secularizare, statul și guvernul român au sporit despăgubirea oferită ierarhilor greci, pentru început la 102 milioane lei, apoi la 150 milioane lei, depunând chiar și un acont, însă, grecii, sperând în aplicarea Protocolului XII, refuză din nou. În contextul apărut în acest mod, Cuza a considerat chestiunea închisă pentru totdeauna. Astfel, prin abilitate și fermitate politică, domnitorul și colaboratorii săi imediați Kogălniceanu alături de Negri, au făcut să intre în patrimoniul statului român peste un sfert din suprafața agricolă, adică 25,26%, în plus fiind oprită trimiterea peste granițe a unei bune părți din venitul național.

Un și mai mare succes național și internațional a obținut Cuza prin modificarea Convenției de la Paris, care i-a dat putința să alcătuiască proiectele legii electorale pentru lărgirea dreptului de vot și legii rurale prin care desființa claca, dijma și împroprietărea țăranii.

Formată pe principiile legii electorale cenzitare, Camera compusă majoritar din mari proprietari s-a împotrivit adoptării proiectelor, astfel că nu a mai rămas pentru domnitor decât soluția dizolvării acesteia. Este ceea ce a făcut la 14 mai 1864, după care, de îndată, s-a adresat poporului printr-un plebiscit, desfășurat între 22-26 mai, în urma căruia a avut câștig de cauză, mulți numindu-l ,,slobozitorul neamului țărănesc”.

Urmare a toate acestea, locuitorii județului Mușcel au simțit nevoia să întocmească o listă de subscripție în vederea comandării unei săbii de onoare pentru Cuza și, prin contribuția a 2500 de mușceleni, până la 26 septembrie 1864, s-au strâns 120 de galbeni. Cum, însă, sabia deja comandată la Paris costa 220 galbeni, Consiliul Județean Mușcel, hotărăște să fie completată suma din casa județului.

Se ajunge, astfel, ca la 10 decembrie 1965, o delegație condusă de Nicolae Krețulescu, președintele Consiliului de Miniștri și consilier al Județului Mușcel, delegație din care mai făceau parte literatul și istoricul C.D. Aricescu, alături de Dimitrie Negulici, fratele pictorului Ion Negulici, să-i înmâneze lui Alexandru Ioan Cuza sabia de onoare, prilejuindu-i primului ministru să spună, printre altele: ,,Câmpulungenii și toți mușcelenii, locuitori ai pământului de descălecare a lui Radu Negru, se fălesc a putea astăzi să încingă cu sabia oferită de dânșii pe domnul României, ale cărui fapte mărețe vor face epocă în istoria țării și vor lăsa nemuritor numele lui Alexandru Ioan”.

Articol realizat de Victor PANDURU